Valea laptelui

În primăvara aceea treburile tatei nu mergeau prea bine. Tata s-a întors de la târg furios, cu mai bine de jumătate de cireadă nevândută și ca de obicei când era supărat, a suduit și a plecat la culcare fără să mănânce.

A doua zi toți crescătorii de vite din împrejurimi s-au strâns împreună cu tata în odaia cea mare de jos, și-au turnat vin și au încins sfatul. Erau văcari adevărați, cu grajduri de sute de capete, care se spălau de două ori pe an, la Paște și la Crăciun, beau vinarsul ca pe apă, înjurau cumplit și-și ștergeau cuțitele de s’ănină pe cioareci. Dar nu erau oameni răi, și în buzunare aveau mereu bucățele de zahăr pentru cai și copii. Vorbeau cu voci scăzute și cu capetele apropiate - au o concurență de neînlăturat pentru vitele lor, când merg la târg ei ajung să-și dea vitele mult sub preț sau să se întoarcă cu ele acasă, pe când cei din Valea Laptelui le vând imediat; vacile lor subțiratice, cu coarne lungi, răsucite, dau cantități mari de lapte și laptele lor e deosebit de bun; mai e ceva, se pare că vitele lor pasc noaptea de dau atât de mult lapte;

dar cei ce le cumpără le amestecă în cireadă cu celelalte și le pasc tot ziua și atunci dau lapte ca oricare alte vite; atunci de ce le cumpără de la ei? Faima, a rostit tata supărat și toate capetele au mormăit nedumerite: faima.

Imediat mi-a venit în minte Luca. Învățam la aceeași școală și eram prieteni. El era din Valea Laptelui și chiar mă poftise pe la ei. Într-o zi de vacanță m-am urcat în tren și după ce am coborât într-o haltă cu nume de buruieni am mers o bucată bună pe jos și am ajuns la Valea Laptelui. Satul se afla pe un podiș care dădea într-o vale întinsă și largă, tăiată de trei râuri care se uneau mai departe într-unul singur, înconjurată de dealuri roșiatice, golașe.

Casa lui Luca se afla chiar la marginea podișului, zidul din spate venea în prelungirea râpei.

Era dis-de-dimineață, nu se vedea nici țipenie iar gâștele satului veneau legănându-se pe drum; cum m-au văzut, au început să-și întindă gâturile și să sâsâie. Poarta casei era întredeschisă și m-am strecurat repede în ogradă. De acolo am văzut cum gâștele ajung pe marginea râpei și-și iau zborul peste câmpie. Luca era în prag și zâmbea:

- Mai vin seara, își poartă singure de grijă.

Am intrat în casa răcoroasă și m-am așezat pe o laviță. Pereții erau albi și acoperiți cu scoarțe. O sobă de fier cu picioarele ca niște labe de câine ocupa jumătate din odaie. Era o primăvară caldă, în sobă nu se mai făcea focul iar pe plită se usca leușteanul de mai. Din odaia vecină se zărea un război de țesut.

- Dar ai tăi unde sunt?

- Mama a ieșit să se dezmorțească puțin... a țesut toată noaptea, a adăugat el.

Vorbeam despre tot felul de lucruri când din sobă s-a auzit un zgomot, ochiurile de fontă ale plitei jucau și zăngăneau. Am dat la o parte leușteanul, am scos ochiurile și un cap de copil s-a ridicat și a ieșit din gaura sobei - e sora mea, a zis Luca repezindu-se și luând-o în brațe, pe când eu încremenisem în fața acelui culcuș de copil.

Fetița avea ca la doi anișori, era goală-goluță și l-am ajutat pe Luca de-a spălat-o într-o albie și a îmbrăcat-o cu cămășuță și fustă albă, și astfel arăta ca o păpădie însuflețită, care trebuia ferită de vânt, să nu se spulbere. Mă privea țintă și am avut senzația stranie că vede prin mine.

Un timp a stat nemișcată în brațele fratelui mai mare, parcă ascultând ceva, apoi a început să se foiască; pe năsucul ei o sanie ar fi lunecat cu viteză, urcând puțin și oprindu-se chiar pe vârf. Fetița a râs și în mine s-a făcut un gol ca atunci când cazi.

- Poftim, a bombănit Luca, mama a zis că o să tocmească un om la vaci dar mă tem că ea va fi.

- Unde-s vacile? o ferestruică dădea spre grajd. Am dat la o parte perdeaua. Vacile dormeau duse.

- Cum o cheamă pe sora ta?

- Cum te cheamă? a întrebat-o Luca.

- Arina, a spus ea veselă... diseară plec cu vitele... 
L-am privit pe Luca.

- Cu maică-mea nu te poți pune! a zis el.

Am ieșit afară, ținând-o pe Arina de mânuțe, între noi, coborând pe un drum care ducea către râuri.

- Arina e dată deja, când va împlini optsprezece ani se va mărita cu un flăcău de peste șapte sate, care o așteaptă... până atunci va paște vitele și-și va coase zestrea. Nu știi cât de complicată e o rochie de mireasă aici... la o rochie din asta se coase ani, doar e evenimentul cel mai de seamă. A început să recite ritmic, aplecându-se spre fetița care râdea, răsfățată:

- Cei patru evangheliști au fost trei,
Luca și Matei,
Ce-au căutat au găsit,
Pământul pe degete l-au învârtit.

Simțeam că mă înăbuș:

- Nu va merge la școală?

- Ce să facă la școală? Va învăța să coasă mai frumos? Va afla de ce a venit, unde pleacă, cum să supraviețuiască primei iubiri?

- Eu nu voi supraviețui primei iubiri, am spus cu greutate privind-o pe Arina. 

Luca a tăcut ca un om bătrân care știe multe, și-a luat sora în spate și am mers mai departe prin vale. Râurile erau albe ca laptele și fierbeau încet.

- Încearcă să pui piciorul pe urmele mele, a zis el, aici sunt mlaștini  care  se mută de colo-colo; numai râul stă la locul lui, deși nu te-ai aștepta de la el... râul arată drumul.

Cu ochii închiși și fața întoarsă spre soare, Arina cânta și-și bălăbănea piciorușele pe pieptul fratelui ei.

Am poposit pe malul râului și ne-am întins pe bolovani mari, la soare, apoi ne-am scăldat în râul cel alb, din care ieșeau aburi. Arina alerga după niște fluturi mici, albaștri. Era un miros de piatră încinsă de soare, de buruieni și de lapte. Priveam ținutul acela roșiatic, zgârcit în ierburi iar privirea mea hoinărea în lungul râurilor. Duceau către un podiș care se ridica pe cer ca un zid. 

- Aici pământul are mult fier, pășunile sunt puține.

Am închis ochii ascultând gâlgâitul apei prin bolovani... mi s-a părut că deslușesc niște cuvinte...

- Râul vorbește? 
Luca a zâmbit larg:

- El spune invariabil: totul e bine. 

- Cum adică? 

- Dat fiind că totul, adică orice lucru, unu: este și doi: e apropiat de cel ce este sau face parte din cel ce este, reiese că după este nu poate fi pus decât bine și tot ce pui în fața lui este, chiar dacă e rău, tot bine este. 

- Prima formulare e mai c’ară, am bombănit.
Am privit-o pe Arina cum se scălda, la fel de albă ca râul:

- Uite cât a crescut de azi-dimineață. 

- Poftim?

- E mai înaltă, am zis eu.

- Da de unde, a mormăit Luca.

Mi-au venit în minte niște vorbe grele, să i le zic lui Luca și să termin cu el pentru totdeauna, cum credea că mă poate prosti așa, copila avea și chipul schimbat puțin, neam afurisit de vrăjitori!

- Ascultă, a zis Luca, tu ești prietenul meu, e adevărat ce-ai spus, dar nu știu cum să-ți explic, e și nu e în același timp. 

Mi-am amintit de definiția lui este - nu pus în fața lui ear fi tot da și am tăcut. Am făcut cu mâna un gest de lehamite.

Soarele se lăsase după dealuri și valea se umpluse de umbră. O răcoare tăioasă ne pătrundea până la os. Ne-am întors la Luca acasă. Maică-sa venise între timp și făcea demâncare într-o bucătărioară înjghebată în curte. Albă și grasă, se legăna ca o gâscă și gâgâia cam la fel. Ne-a pus masa, apoi s-a retras la războiul ei de țesut, pesemne îi pregătea zestrea Arinei.

Luca a aprins bostanul mucegăit care atârna în tavan și ne-am așezat. Am mâncat cu poftă, și până să apucăm să terminăm din străchini, Arina s-a ridicat de la masă și a ieșit, fără să scoată un cuvânt. Era puțin mai scundă ca mine. Rămăsesem cu privirea în gol spre cadrul negru prin care dispăruse.

Luca a spus privind bostanul:

- În noaptea asta e lună plină. Apoi m-a condus într-o odaie și mi-a întins  cearceafuri peste saltea.

M-am întins cu brațele sub cap. Prin zidurile scunde, cu umflături și scobituri, se strecura o lumină roșiatică. Eram gata să adorm răpus de drumul lung și de scalda în râu dar niște c’inchete apropiate m-au smuls din așternut și am dat fuga afară, la capătul râpei.

Râurile străluceau albe în lumina lunii și vacile satului curgeau chiar prin albiile lor, atât de multe că nu se mai terminau – iar pe spinarea unei vaci se contura silueta Arinei. Se îndreptau spre platoul acela drept, luna se afla mai jos de el și primele vite urcau una după alta, firave și negre, aureolate.

Deci totul era adevărat! Asta însemna un început al necazurilor pentru ai mei și pentru toți văcarii strânși atunci în jurul mesei.

Cum de Luca mă poftise să merg la el când știa că voi vedea totul? M-am întors în odaia mea tremurând de frig. Luca stătea întins în locul meu, cu ochii ațintiți la mine.

- Nu te necăji, știu că suntem o pacoste pentru ceilalțivăcari dar vezi că nu avem încotro... în curând vom pleca cu toții de aici.

- Unde? am întrebat înghețat.

- Acolo unde-s pășunile, a zis Luca.

A doua zi m-am trezit și m-am spălat la fântână în timp ce imaginile nopții îmi stăruiau în minte, apăsătoare. Am privit în grajd și am văzut același tablou – vacile dormeau ca moarte, cu coarnele împletite.

Mi-am luat rămas bun de la Luca și am întrebat de Arina. Mi-a spus că doarme, că e frântă de oboseală.

M-am revăzut copil, dormind între vaci și m-am întrebat dacă și sora lui  dormea cu ele sau într-un pat alb și moale, cum se cuvenea să doarmă o fată ca ea. Ce mai conta? Am ieșit pe poartă o dată cu gâștele, le-am privit din nou cum își luau zborul peste vale și se depărtau, apoi am pornit către haltă. 

Drumul acela lung îmi făcea bine, puteam să-mi rumeg gândurile în voie. Oare trebuia să-i spun tatei cele întâmplate? Luca... era îngrijorat? Am ajuns acasă. Tata era în grajd, țesăla caii cu doi argați.

- Te-ai întors, s-a bucurat el, apoi a întrebat scurt, ei, cum stau lucrurile? Avea o față cinstită, necăjită, de om care se lupta cu greul. N-am putut să-l mint. Am plecat ochii în jos:

- E adevărat...

- Ceapa lor!

S-a aruncat pe cal și s-a depărtat în galop. A doua zi a plecat toată ceata la Valea Laptelui. Dar n-au găsit nimic-nimic, nici măcar vreun pisoi uitat, doar casele și grajdurile părăsite. Vitele acelea subțiratice și cu coarne lungi n-au mai apărut prin târguri.

Au trecut zece ani. Într-o zi de vară am pornit călare spre satul părăsit.  N-am mai găsit casele, nici locurile nu le-am mai recunoscut, doar râul era la fel de alb, cu bolovani și iarbă pe maluri. Am umblat pe coclauri până spre seară, apoi  am intrat în râu și am văzut că apa era mică, de-abia acoperea copitele calului și fierbea încet.

Am început să merg în direcția în care mă ducea râul, când pe un braț, când pe altul.

Mergeam și mă gândeam... cu o nevastă ca Arina nu mi-ar păsa dacă îmi vând sau nu vacile, sau hm, m-aș supăra mai puțin. Oare este tot atât de frumoasă și acum, mare? Că doar maică-sa e o gâscă... Copiii sunt frumoși pentru a fi protejați de adulți, e doar o armă a speciei, când cresc încep să semene cu părinții; dar sunt sigur că aș iubi-o și dacă ar ajunge ca maică-sa, aș ști că e ea ascunsă acolo, într-o femeie-gâscă și mi-ar fi de ajuns.