Omul cel bun și stejarul tinereții
O poveste de Armina Flavia Adam
A fost odată ca niciodată, într-un sat uitat de lume și de Dumnezeu, un om bătrân și singur, care cu greu își ducea traiul de la o lună la alta.
Trudise o viață în gospodăria pe care și-o încropise lucrând cu ziua pe la casele sătenilor, însă de-o vreme bătrânețea îl apăsa tot mai greu pe umeri, iar inima îi era tot mai plină de amărăciune.
Știa că va veni clipa în care va trebui să-și ia rămas bun de la viață, de la privighetorile care îi vesteau primăvara cu glasul sfâșietor, de la mieii care behăiau nedumeriți gustând pentru prima dată firul crud al ierbii, de la pământul pe care călca desculț, cu dragoste nesfârșită pentru toate cele pe care dumnealui, în marea sa milă de oameni, le zămislea.
De însurat, nu se însurase, că de, știți voi mai bine ca mine, că muierilor nu li-s cu trebuință boii săracului! Dar cel mai rău îi părea că nu are și el un urmaș, căruia să-i lase bruma de avere agonistită. Câtă era, puțină, subțire, muncise din greu pentru ea și i-ar fi părut rău să rămână bordeiul lui și petecul lui de pământ necălcate de pasul omului și neîngrijite.
Dimineața se sculă cu gândul să meargă în lume să-și cate un suflet lângă care să-și ducă împăcat zilele, câte i-or mai fi date. Zis și făcut! Își luă o traistă cu de-ale gurii, puse zăvorul la poarta din față, își făcu o cruce și porni la drum.
Și merse, și merse, trei zile la rând, una ca alta, până o furtună mare se porni din senin. Și unde nu-ncepu a tuna și-a fulgera și pământu-a se clătina din toate încheieturile, ca o casă șubredă, gata să se prăbușească în tină. Și se pornise o ploaie deasă, deasă și rece ca gheața, cum de vreo sută de ani nu mai fusese prin cele părți ale lumii.
Omul nostru gândi că acela trebuie să-i fie sfârșitul și începu a rosti „Tatăl nostru” și-a face mătănii, da de s-o îndura Preasfântul Dumnezeu, în marea sa milă, să-l primească în rândurile celor drepți și buni, că doar în toată viața lui nu făcuse rău nici măcar unei muște.
Și cum stătea el în genunchi cu privirea spre cer, numai ce văzu în fața ochilor un stejar bătrân, bătrân, cam de când lumea și pământul s-au făcut. Avea niște rădăcini groase, pe jumătate ieșite din pământ și o coroană mare și verde, de nu-ți puteai da seama unde începe și unde se termină.
Crezând că i-a pus Dumnezeu mâna-n cap, omul se grăbi să-și puie pielea la adăpost, că era ud leoarcă și cămeșa i se lipise de trup ca scoarța de tulpina copacului. Se înnoptase deja, așa că bătrânul își puse traista sub cap în loc de pernă și adormi buștean.
Ca și cum n-ar fi fost, urgia se opri și cerul se însenină ca-n miezul zilei. Omul simți o zdruncinătură grozavă și deschise ochii larg. Pentru o clipă i se păru că visează. Stejarul prinsese viață și începuse a-l legăna și a-i cânta așa de duios, cum numai în copilărie mai auzise cândva un cântec din fluier. Se frecă la ochi nedumerit și se ciupi cât de tare putu, să se lămurească de vis era ori ba. Atunci stejarul începu a grăi cu glas molcom:
- Nu te speria, uncheșule! Dumnezeu te-a trimis sub acoperișul meu, că numai Dumnealui, care-i drept și-ndurător, știe cât ai pătimit și cât bine-ai făcut în viață. Tu culcă-te acum în tihnă, iar dimineață ne-om sfătui și-om hotărî cu mintea limpede ce-i de făcut. Auzind acestea, omul cel bun închise ochii și dormi așa de liniștit, de parcă în pruncie s-ar fi întors și la sânul mamei sale s-ar fi culcat. Când se trezi, se simți plin de putere, ca și când mulți ani ar fi dormit neclintit.
Stejarul îl privi cu drag și-i spuse:
- Eu sunt Stejarul Tinereții. Am fost sădit aici de Dumnezeu, la facerea lumii. Mi-a fost dat a cunoaște toate câte sunt pe pământ și-n cer și-a le gospodări cu dreptate și îngăduință. Cunosc durerea inimii tale și cinstea de care ai dat dovadă în toate zilele de până acum. Am chibzuit îndelung și-am hotărât că dorința ta merită a fi îndeplinită. Dar pentru aceasta, ai de trecut trei încercări.
Fără a sta pe gânduri, omul se învoi. Ar fi dat orice să aibă lângă dânsul un suflet, câte zile mai avea de trăit.
- Degrabă pornește, om bun! Să nu care cumva să te oprești din drum la odihnă, până nu vei ajunge în Împărăția Tinereții. Acolo-ai să afli ce ai de făcut.
Omul nostru își luă trăistuța cu mâncare și porni spre Împărăția Tinereții. Traversă munți și câmpii, dealuri și poieni, dar tot nu ajunse. Și cu cât înainta mai mult, cu atât mai îndepărtată i se părea.
Să fi trecut așa câteva săptămâni. Omul simțea oboseala în oase și mâncarea i se împuținase de numai pe fundul traistei mai erau câteva firimituri. Apă mai găsise el pe la izvoare, dar de-o vreme nicio apă nu i se mai înfățișase în fața ochilor, iar soarele era tot mai fierbinte și-l ardea pe creștet ca un foc mistuitor.
Ajunse la o pădure mare. Cât vedeai cu ochii, numai copaci cu frunzele arse de soare. Se bucurase degeaba sărmanul om la gândul că va sta oleacă-n răcoare, căci nu se găsea nici urmă de umbră în toată pădurea. Și cum sta el supărat, își aduse aminte de firimiturile de pâine din traistă. Rupse o frunză de brusture și bucuros le înșiră pe ea, de ziceai că cine știe ce ospăț împărătesc îl așteaptă. Dar când vru a le duce la gură, văzu lângă el o furnică uscată, uscată, mai subțire ca firul de păr de slabă ce era și-n spatele ei, vreo douăzeci de puișori, la fel de amărâți. I se făcu milă de dânșii și le dădu ultimele sale firimituri de pâine, gândindu-se că de unde o dată a căpătat, o să-i mai dea Dumnezeu. Furnicile luară în grabă firimiturile și le cărară în mușuroiul lor, de nici mirosul de pâine nu mai rămase măcar. Bucuros c-a putut fi de ajutor, omul merse mai departe.
La capătul pădurii, se întindea un lan mare de grâu, mai mare decât orice lan pe care bătrânul îl văzuse într-o viață de om. În el, spicele erau uscate de tinere și fără bob, deși era deja aproape vremea culesului. Omul tare se mai minună, căci nu mai întâlnise lanuri sterpe până atunci.
Soarele se ridicase-n amiază și dogorea cumplit. Bătrânul se gândi că i-ar prinde bine cei câțiva stropi de apă rămași, așa că duse plosca la gură. Dar când să bea, numai se pomeni că spicele încep a plânge și a-l ruga așa de frumos să le dea lor apa rămasă, încât omul nu se îndură să-și ude gâtlejul uscat, ci turnă picăturile de apă în lan. Când colo, ce-i văzură ochii? Spicele începură a se ridica și grâul a se îndesa, de trosneau boabele în ele de coapte ce erau. Omului i se păru cel mai frumos lan de pe pământ și plecă mai departe, fericit și uimit de minunea ce se înfăptuise.
Către seară, ajunse lângă un munte acoperit cu brazi. Atât erau de înalți, că vârfurile lor atingeau cerul, iar stâncile erau atât de abrupte, încât nici caprele negre nu se avântau pe piscuri. Bătrânu se simți deznădăjduit. Cum va putea el să urce un munte atât înalt? Își privi încălțările. De lungul drum pe care-l străbătuseră, se decususeră și erau numai franjuri. Numai talpa mai rămăsese din ele, să lase urme prin locurile pe unde treceau. Și cum sta și chibzuia, numai ce se pomeni cu un flăcău desculț lângă el. Picioarele acestuia erau pline de răni și spini, iar sângele cald încă îi mai picura peste glezne. Băiatul se căznea din răsputeri să urce pe munte, dar picioarele nu-l ascultau și alunecau tot mai mult. Când văzu că bietul băiat se căznește atât de mult să urce pe munte, bătrânul chibzui că acesta negreșit are mai multă trebuință de încălțări decât el și-i dădu opincile sale, zicând:
- Bună să-ți fie inima, drag flăcău! Lung drum am făcut până aici, dar cred că de-acum, mai departe nu mai pot merge. Io-s bătrân și obosit și dacă o fi să mă cate moartea în astă noapte, n-oi avea nevoie de încălțări. Tu însă, ești tânăr și puternic și se vede că-i musai să treci de muntele aista, altfel nu ți-ai fi rănit tu așa picioarele și nu te-ai fi căznit din răsputeri să mergi mai departe. Găsesc de cuviință că tu mai mare trebuință ai de opincile mele decât mine.
Feciorul îi mulțumi și-i sărută mâna, apoi începu a urca muntele cu o repeziciune și-o ușurință de parcă aripi ar fi căpătat, nu niște opinci rupte și vai de mama lor. Bătrânul îl urmări cu privirea, până îi pierdu urma printre brazii înalți. Apoi, socotind că i-a venit ceasul din urmă, spuse o rugăciune, își așeză traista goală sub cap și-nchise ochii, cu gândul la cele veșnice și cu mare mâhnire în suflet.
Când se deșteptă, pricepu cu uimire că se află de cealaltă parte a muntelui. În fața ochilor, ca un paradis minunat, se întindea Împărăția Tinereții. Dar el nu știa acest lucru, așa că socoti că s-a-ndurat Bunul Dumnezeu de dânsul și l-a trimis în Rai, să-l scape de chinuri și suferință. Îi mulțumi Preasfântului pentru bunătate, apoi porni a colinda tărâmurile făgăduinței.
Și cum mergea el cu privirea-n pământ, căutând tovarăși de vorbă sau măcar câțiva îngeri să se mire de ei, căci nu văzuse niciodată vreunul în carne și oase, numai ce se-mpiedică dintr-o dată și căzu lat, cu fața în iarbă. La început, crezu c-a dat de vreun sfânt. Când colo, viu și nevătămat, cu frunzele verzi și ramurile vânjoase, Stejarul Tinereții îl privea gânditor. Ce s-a mai mirat omul nostru, văzându-l! Adică, după priceperea sa, lăsase stejarul în urmă , foarte, foarte, dar foarte departe. Cum se făcea că stăteau față în față? Să fi fost alt stejar, vreun frate, vreun văr sau poate chiar vreun neam mai îndepărtat? Nu, nu era cu putință. Stejarul Tinereții era numai unul în lume!
Văzându-l atât de nedumerit, stejarul începu a cânta. Da, el trebuia să fie! Numai el știa cântecul acela duios pe care bătrânul îl ținea minte de când era de-șchioapă. Bietul om se bucură într-atât să îl vadă, încât îl strânse până îi auzi tulpina troznind. Abia atunci potoli strânsoarea și-i sărută cu drag rădăcinile.
- Preamărite Stejar al Tinereții, iată, m-a ajutat Dumnezeu să ajung! Rogu-te, dă-mi acum cele trei porunci, să-ncerc măcar a le îndeplini, dacă tot mi-am purtat bătrânețile până aici...
Stejarul zâmbi și-i zise:
- În drumul tău te-ai întâlnit cu furnicile și le-ai dat hrana ta. Mie mi-ai dat-o! Te-ai întâlnit cu lanul cel sterp și i-ai dat apa ta. Mie mi-ai dat-o! Te-ai întâlnit cu tânărul cu picioare rănite și i-ai dat opincile tale. Mie mi le-ai dat! Acestea au fost cele trei încercări pe care le aveai de trecut.
Bătrânului nu-i veni a crede cele pe care le auzea. Era cu putință să fie adevărat?
- Sapă la rădăcina mea, om bun! Ce vei găsi, al tău să fie pe veci, răsplată pentru toate faptele bune.
Omul se învoi, deși nu socotea c-ar fi meritat vreo răsplată. Făcuse toate faptele bune pentru că așa era creștinește și pentru că cei cărora le dăduse mâncarea, apa și încălțările sale aveau mai multă nevoie de ele decât dânsul. Și ce e cel mai important, o făcuse din toată inima, fără a ști că atunci când cineva face o faptă bună, aceasta îi e înmiit răsplătită.
Săpă ce săpă, până dădu de o sticlă veche. Să fi avut poate o mie de ani sau mai bine. Era plină de pământ și dopul abia îi mai acoperea gura.
- Ia sticla și bea! îi porunci stejarul.
Omul nu stătu pe gânduri. Bău până la fund licoarea din sticlă, apoi căzu într-un somn adânc.
Când făcu ochi, într-un târziu, se trezi acasă. Dar ce casă! Parcă alta era: peste tot, numai lucruri frumoase și scumpe, grajdurile pline de vite, curtea plină de păsări, grădina înțesată cu legume de tot soiul, iar în camera din fund, o femeie frumoasă ca soarele țesea covoare la război, unul mai gingaș ca altul, de nu știai pe care să-l pui întâi pe podea. Și-n jurul ei, o droaie de copii, să fi fost vreo zece, unsprezece poate, care-i săriră de gât și-l sărutară pe obraji pe omul nostru, până lacrimile îi năpădiră ochii și începură a-i curge pe obraji, de marea dragoste care-i umplea inima.
Nu mică-i fu mirarea când se văzu în oglindă tânăr, frumos, puternic și zvelt. Numai ochii săi plini de bunătate la fel rămăseseră, ochii care atât de mult visaseră un suflet care să-i mângâie bătrânețea.
Vedeți voi, dragi copii, omul nostru și-a dorit un suflet. Unul singur. Dar pentru că Dumnezeu a văzut bunătatea din inima sa și dragostea față de toate cele ce sunt pe pământ, mai multe i-a dăruit.
Atunci când faceți o faptă bună, faceți-o din toată inima! Și dacă vă veți întâlni vreodată cu omul din povestea noastră, dăruiți-i pâinea și apa voastră și sărutați-i mâna dreaptă, întocmai cum i-ați săruta-o părintelui care cu dragoste v-a crescut!
