Povestea omului leneș care avea un arici trist

A fost odată ca niciodată, într-o țară îndepărtată și veselă, un om neînchipuit de leneș care avea un arici trist. De fapt, animalul țepos nimerise în casa lui din greșeală, într-o noapte când s-a speriat de fulger și s-a ascuns sub prima plapumă ieșită în cale. Ei bine, așa cum ați ghicit, sub acea plapumă se afla chiar omul nostru, care, leneș fiind, nici nu s-a sinchisit de țepii animalului dârdâind de frică. Ariciul a crezut că în sfârșit întâlnise o ființă care îl iubește și hotărî să-și petreacă restul zilelor acolo, alături de acea creatură minunată, pe care o căuta de o mie de ani. 
Din câte se vorbește, omul nostru se numea Mandache. Însă numele lui nu contează, îi puteai spune oricum – Pintilie, Ionuț sau Robert -, căci era atât de leneș încât nu răspundea niciodată când îl strigai. Dacă stăm și ne gândim bine, era unul din acei oameni căruia numele nu-i folosea la nimic. În dimineața de după noaptea furtunii, ariciul și-a cerut sute de scuze, pentru fiecare țep câte una, însă omul nostru a rămas mut ca o balenă de pluș. Bietul animăluț nu s-a dat bătut, ci și-a cerut iertare în fiecare dimineață, timp de câteva luni. Neprimind nici un răspuns, s-a întristat atât de tare, încât au început să-i cad[ țepii, unul câte unul. În timp, s-a adunat o grămadă frumușică de țepi, chiar în mijlocul casei.

În cei șapte ani cât a stat ariciul în casa sa, Mandache – sau Pintilie, Ionuț, ori Robert, spuneți-i cum vreți – nu a vorbit decât o singură dată. 
S-a ridicat în fund și a spus:
- Vaca dă lapte, găinile fac ouă, pisica prinde șoareci, dar tu ariciule la ce ești bun în casa omului?
Ariciul a căzut de pe pervazul ferestrei de uimire. De obicei lui Mandache îi era atât de lene, încât nu închidea pleoapele când dormea și nu ridica mâna să alunge muștele care i se așezau pe nas, iar acum, deodată, vorbise.

Însă dându-și seama ce spusese omul pe care îl s’ujea de aproape șapte ani, s-a întristat la maxim și i-au căzut și ultimii țepi. 
Așa ariciul nostru a rămas chel și îi era o rușine cumplită să iasă din casă. 
Când într-o zi s-a aventurat până la fântână, era cât pe ce să-l vâneze un motănoi, crezându-l șoarece. 
Dar nu a durat mult și o femeie veselă, care le-a călcat din întâmplare pragul, cumpără toți țepii pentru a face perii de păr și piepteni, pe care să le vândă la piață. Au împărțit banii pe din două, iar ariciul și-a luat partea și a pornit, ferindu-se mereu pe sub brusturi, spre Paris, să-și cumpere o perucă. 
La vreo lună după plecarea micului animal, lui Mandache – sau Pintilie, Ionuț, ori Robert, spuneți-i cum vreți – îi păru foarte rău pentru vorbele sale nesăbuite, iar cam la două luni ieși în curte să strige după arici. Numai că, încercând să meargă pentru prima dată după ani buni, omul nostru a căzut într-o fântână. Dar asta e deja alta poveste.