Dragostea Păpădinei

A fost odată ca niciodată o prințesă care se numea Păpădina. Păpădinei îi plăcea foarte mult să se joace cu păpușile. Numai că nu doar îi plăcea să se joace cu păpușile, dragostea ei pentru păpuși mergea până acolo încât își dorea să fie și ea păpușă! Avea o mulțime de păpuși, dintre care multe erau făcute chiar de ea și își petrecea vremea modelând figurine de lut sau de ceară, punându-le cosițe, pieptănându-le și croindu-le rochii și jachete. Iar când obosea, se așeza pe divanul ei, între păpuși, și stătea ceasuri întregi nemișcată, astfel încât dacă cineva intra atunci în odaia ei, nu-și dădea seama că acolo se afla și o fată în carne și oase... Ei, și tot jucându-se cu păpușile, Păpădina ajunse fată de măritat. Și nu apucă bine tatăl ei, împăratul, să dea sfoară în țară că vrea să-și mărite fata, că și începură să pice pețitorii.
 Când un prinț o vedea înaintând în rochia ei din dantele, cu umeri goi, cu fața ca de ceară și părul pieptănat într-o mulțime de cozi până în pământ, aproape argintii de blonde ce erau, holba ochii iar gura începea să i se sprijine de urechi. Dar când Păpădina cădea pe un scaun țeapănă, ținându-și brațele cu palmele în sus, privind pe lângă el și surâzând enigmatic, fără vreo legătură cu ce se discuta, prințul își aducea aminte de niște treburi grabnice și-și scurta vizita, spre disperarea împăratului. 

Într-o zi, la o serbare, Păpădina stătea într-un cerc de oaspeți, și mai însuflețită ca de obicei, rostea o mulțime de vorbe de duh, la care împăratul dădea mulțumit din cap, când se ridică brusc, se duse la masă și scoase de pe o tipsie, dintr-o grămadă de fructe, un bostan mic, auriu care îi atrăsese atenția. Ieși cu bostanul în mână fără să scoată un cuvânt, doar fructele rostogolindu-se în urma ei, în tăcerea înghețată care se lăsase. Merse în odaia ei pipăind îngândurată bostanul și se apucă să facă o păpușă pornind de la acel bostan care îi era capul, și întregind-o cu ceară de același auriu palid. Când fu gata era un prințișor tare nostim și care arăta ca viu numai că nu se putea mișca. Îi dete numele Aurin și îl așeză între celelalte păpuși. Era cea mai izbutită păpușă pe care o făcuseră vreodată mâinile ei atât de iscusite.

Păpădina îl privi cu atenție și simți dragostea pentru prințul din ceară ieșindu-i prin vârfurile degetelor ei vrăjite ca niște lujeri lungi de bostan, încolăcindu-se pe baldachin, pe mobile și pe balustrade, pe stâlpi și pe turnuri, astfel că a doua zi întregul castel era plin de lujeri și flori de bostan. Împăratul și dregătorii se mirară cum de crescuseră așa de iute și se gândiră să-i dea jos dar văzând că florile luminau noaptea ca niște lămpi și decorau frumos castelul, înveselindu-l, îi lăsară în pace. 
Păpădina cosea până târziu în patul ei plin cu păpuși cu Aurin lângă ea. Iar când veneau pețitorii ieșea la dânșii cu Aurin în brațe, și vorbea cu ei – sau mai bine zis tăcea cu ei – admirându-și păpușa.  
 -Păpădina e îndrăgostită de o păpușă! spuneau unii. 
-Păpădina, deși e fată de măritat încă se joacă cu păpușile, spuneau alții.
În castel începură a se întâmpla lucruri ciudate. Într-o dimineață, împăratul și mai mulți curteni se treziră că purtau pe cap bostani în loc de turbane iar în altă zi, când o ceată de prinți urcară scările încărcați cu daruri pentru Păpădina, o mulțime de bostani se rostogoliră spre ei dându-i de-a berbeleacul până afară din castel.

Noaptea, castelul era bântuit de umbre lungi cu capete rotunde care se ițeau prin locurile mai întunecate, iar dimineața câte un dregător se trezea și se întreba de ce își simte gâtul așa de țeapăn și își dădea seama că dormise cu capul pe un bostan în loc de pernă... Împăratul își iubea foarte mult fiica, și neștiind ce să facă să o vadă fericită, merse la o vrăjitoare vestită și o rugă să-l transforme pe Aurin într-un prinț în carne și oase pentru ca Păpădina să se poată mărita cu el. 
Când auzi una ca asta, vrăjitoarea cea vestită, uscată și răsucită, sări cât colo și țipă: 
-Iaaaaah! O păpușă, zici? Hi! hi! Vrei să-ți măriți fata cu o păpușă? Hi! hi! Așa am să fac! Vrăjitoarea puse ceaunul pe pirostrii, îl umplu cu apă, apoi ieși și culese în toiul nopții o mulțime de buruieni și aduse zece pisici negre pe care le așeză în cerc în jurul ei, să miorlăie câtă vreme își va face vrăjile.

Le puse pe pisici să privească toate o dată la lemne iar focul se aprinse de la ochii lor. Dar în curând un șoarece trecu pe acolo adulmecând fiertura din ceaun și o pisică sau două se luară după el. Prințesa se transformă într-o păpușă care stătea față în față cu Aurin ținându-se de mâini. 
 Împăratul merse iar la vrăjitoarea cea vestită. Ea prinse de data aceasta douăzeci de dulăi negri și răi și îi puse în cerc. Totul merse cum trebuia dar pe la mijloc nu se știe cum și de unde, un iepure trecu prin preajmă și un dulău fugi după dânsul. Cele două păpuși prinseră o viață a lor, noaptea ele se mișcau și vorbeau. 
 Vrăjitoarea îi promise împăratului că va face vrăji până când prințesa Păpădina va reveni la vechea ei înfățișare și împăratul se liniști întrucâtva. El o pofti pe vrăjitoare chiar în castel pentru a-și face treaba în siguranță. De data aceasta ea strânse în jurul ceaunului treizeci de vrăjitoare înfiorătoare, care mai de care mai uscată și mai încârligată și totul merse bine dar spre sfârșit un bostan se desprinse de sus de pe un vrej și căzu în ceaun împroșcându-le cu fiertură c’ocotită. Cele treizeci de vrăjitoare înfiorătoare, uscate și încârligate căzură pe spate și se transformară în păpuși împreună cu împăratul și toată curtea.

Iar Păpădina și dragostea ei, Aurin au trăit fericiți până la adânci bătrâneți – deși nu știu dacă ar fi potrivit să zic așa, pentru că păpușile nu îmbătrânesc - în odaia lor cu păpuși, din castelul cu păpuși care a rămas acolo, la locul lui și în care nu a mai intrat nimeni, niciodată, deoarece localnicii se temeau să nu se lipească vreo vrajă de ei și să împărtășească aceeași soartă...