Daruri de Crăciun

A fost odată, undeva, într-un ținut îndepărtat, în care vara nu venea aproape niciodată, o familie de oameni harnici și buni, dar foarte săraci. Tatăl muncea toată ziulica într-o mină de aur, spărgând piatra cu târnăcopul și sperând că va avea norocul să găsească aurul cu care să poată ieși din sărăcie. Mama avea grijă de copii și de gospodărie și se străduia să le pună pe masă o mâncare caldă și gustoasă, pe care numai ea știa cu câtă trudă o prepara din puținul pe care îl aveau. Cei șapte copii ai lor nu prea se sculau sătui de la masă, dar erau mereu voioși. Hăinuțele și ghetele treceau de la unul la altul, dar mama știa cum să le îngrijească, așa, ca să pară destul de noi când ajungeau la cei mai mici. Despre jucării, ce pot să spun? Când de-abia ai ce mânca, numai bani de jucării nu-ți mai rămân. Dar câte nu se pot inventa, dacă ai imaginație! Cutiile goale de chibrituri puteau fi legate una de alta ca cel mai grozav trenuleț cu vagoane multe.  Mâneca de la o cămășuță veche era numai bună pentru o păpușă de cârpă sau chiar un ursuleț, dacă îi dădeai forma potrivită și puneai paie uscate înăuntru, ca să umfli capul, burtica și labele. O coadă de mătură devenea căluț, o frânghie de rufe mai uzată era cea mai grozavă coardă cu care fetițele puteau sări cât doreau, așa că cei șapte copii nu se plictiseau deloc. 
Am zis șapte? Pardon. De fapt, nu se jucau decât șase dintre ei, iar al șaptelea, un băiat, stătea mereu pe gânduri și era trist. Nimeni nu aflase încă de ce.
Într-o bună zi, după ce s-a întors de la școală, a scos un caiet și a început să facă o mulțime de socoteli. Pe urmă, a desenat o sanie. A privit-o mulțumit, a închis caietul și, spre mirarea tuturor, a exclamat: „Gata! Acum știu!”
Părinții și ceilalți copii au făcut roată în jurul lui, așteptând să le spună ce fel de socoteli făcuse și ce l-o fi bucurat atât de tare după ce a desenat sania. Însă, băiatul doar le-a zâmbit și s-a dus frumos să își facă temele pentru a doua zi.  Oricum, din acel moment, nu l-a mai văzut nimeni trist și, când avea timp, se juca cot la cot cu ceilalți copii.
În caietul cu socoteli mai scria din când în când, dar nimeni nu se mai mira, iar de întrebat nici nu se mai gândeau să-l întrebe. Cunoșteau deja răspunsul: „O să aflați la timpul potrivit.”

Au trecut anii.... copiii crescuseră, unii aveau deja propriile lor familii și plecaseră de acasă. Rămăsese cu părinții tocmai băiatul cel  tăcut, care de mic copil își făcuse un plan secret. Caietul cu socoteli încă exista și devenise tot mai gros, pentru că băiatul avea mereu ceva de scris în el. De câțiva ani muncea alături de tatăl său în mina de aur, dar familia lor rămăsese tot săracă.
Și totuși, într-o zi care începuse ca toate celelalte, s-a întâmplat lucrul pe care îl așteptau de foarte multă vreme:  au dat de cel mai mare zăcământ de aur.  Nu le venea a crede.  Oriunde loveau cu târnăcopul era aur și iar aur.  În scurtă vreme au devenit foarte bogați.
Tânărul nostru era fericit și le spunea tuturor că a venit momentul să înceapă să-și pună în aplicare planul la care s-a gândit atâția ani. Asta le spunea, însă planul îl ținea încă secret. De ce oare? Pentru că era ceva foarte greu de realizat și, dacă nu ar fi reușit, i-ar fi putut dezamăgi pe foarte, foarte mulți.
Așadar, fără să mai dea explicații, a dat bani ca să se construiască în fiecare țară câte o fabrică de jucării. După câțiva ani, fabricile au fost gata. Între timp, tânărul devenise om matur, ba chiar avea și el familie cu copii.
Odată terminate, fabricile au început să lucreze și au produs tot felul de jucării:  păpuși, mașinuțe, trenulețe, cuburi sau alte jocuri de construit și câte și mai câte. Dar, spre mirarea tuturor, aceste jucării erau adunate în depozite mari de tot și nu erau vândute în magazine. Ciudat... oare visul acelui om bun să fi fost doar acesta?
A mai trecut ceva vreme. Fabricile se dezvoltau, jucăriile se adunau. Într-o zi, consultându-și caietul, bărbatul le-a spus tuturor că acum a sosit momentul să își pună planul în aplicare. Pentru asta a trebuit să angajeze foarte multe ajutoare și a mai trebuit să spună, în sfârșit, tuturor, la ce visase încă din copilărie.
Le-a povestit întâi cât de greu au trăit ei în sărăcie și cât de mult și-ar fi dorit să aibă, măcar o dată, o jucărie adevărată. Apoi, le-a spus că dorința lui cea mai  mare este să poată dărui tuturor copiilor bucuria de a primi în dar o jucărie.  Socotelile le făcuse ca să știe de câte jucării și de câte ajutoare este nevoie în fiecare țară.

Zis și făcut! Într-o bună zi, a început distribuirea jucăriilor. Pentru ținutul acela rece unde trăia el, singurul mod de a ajunge pe la toți copiii era sania.  Și-a construit o sanie mare, la care a înhămat câțiva reni și așa a început să ducă daruri copiilor. El și toți ceilalți, făceau asta întregul an, pentru că erau foarte mulți copii, peste tot, în lume.
De la o vreme, generosului prieten al tuturor copiilor i se cam albise părul și barba. Îmbătrânise și el ca toți oamenii...  Acum, teama lui cea mai  mare era aceea că va veni ziua în care nu va mai avea destulă putere să ducă jucării.  Se mai temea el că banii aceia mulți se vor termina și fabricile se vor închide una câte una, iar noile generații de copii nu vor mai cunoaște bucuria de a primi un dar frumos din partea lui.
Într-o noapte, obosit și necăjit de gândurile ce nu-i dădeau pace, inimosul bătrânel a avut un vis.
Se făcea că însuși Dumnezeu i-a vorbit și i-a spus așa: „Dragul meu, te-am urmărit de pe când erai copil. Eu eram singurul care îți cunoștea frumosul plan și te-am sprijinit mereu ca să ți-l duci la îndeplinire. M-am bucurat că ai reușit și te-am admirat.  De aceea, vreau să îți fac un dar.  Vei deveni nemuritor și vei îndeplini, în continuare, dorințele copiilor.  Cu puterile pe care ți le dau acum, nu vei mai avea nevoie de atâtea ajutoare. Vei ajunge chiar tu la fiecare copil în parte.  Tu, cu sania ta trasă de reni. Dar nu vei mai munci în fiecare zi, ci doar într-una singură, în care toți copiii vor fi fericiți datorită ție. Ziua pe care am ales-o este foarte importantă pentru mine, pentru că atunci s-a născut fiul meu.  Este ziua de Crăciun și tu te vei numi, de-acum încolo, Moș Crăciun.”
În dimineața ce-a urmat, trezindu-se din somn, bunul moș a înțeles că Dumnezeu într-adevăr făcuse acea minune, iar importanta lui menire va dăinui de-a pururi, pentru ca toți copiii să primească de Crăciun frumoasele lui daruri.