"/> ">

Povești cu Sara și țestoasa Lico Bocotiti - II - Coroana

 de Nicole Sima, ilustrații de Ráduly Melinda
Interpretează Marius Turdeanu

(Pentru cei care încă nu au aflat, Sara este o fetiță de trei ani, căreia mămica ei i-a cumpărat o broscuță portocalie.  De ce i-a cumpărat-o? Fiindcă broscuța a rugat-o pe fetiță s-o ia la ea acasă și să-i fie prietenă. La conversația lor putem și noi să asistăm, dacă stăm cuminți și facem liniște. Vorba aceea: „să se audă musca!”)
    - Bună, Sara!
    - Bună, Lico Bocotiti! Te cheamă așa pentru că ești regina piticilor portocalii și zâna piticilor portocalii ți-a dat să bei o băutură fermecată, ca să fii portocalie ca ei.
    - Da! Și mi-a dat  și o coroană frumoasă de tot, din aur, împodobită cu pietre prețioase.
    - Mi-o arăți și mie?
    - Nu pot. N-o mai am. Îmi pare rău.
    - De ce? Ai pierdut-o? Și eu am pierdut o jucărie când mă jucam în parc.
    - Eu nu am pierdut coroana. Povestea e mai lungă. Vrei să ți-o spun?
    - Te roog...
    - Ascultă! Totul mergea bine în țara piticilor portocalii. I-am ajutat foarte mult, pentru că țara lor era sub nisip și acolo nu aveau case. Când m-au văzut pe mine cu căsuța în spinare, m-au rugat să-i învăț și pe ei să-și facă adăposturi.
    - De ce? Ploua sub nisip?
    - Nu ploua sub nisip, dar, de foarte multe ori le intra nisip în ochi, așa că le-ar fi fost mult mai bine să-și bage capul sub carapace, așa cum mi-l pot băga eu.
    - Ahaa...
    - După ce și-au făcut case, i-am învățat să își facă drumuri, așa cum văzusem eu la oameni.
    - Și magazine? Pe mine mă ia mama cu ea la magazin. Îmi place foarte mult, dar nu știu de ce nu mă lasă să umplu căruciorul cu tot ce vreau eu să am.
    - Ha-ha! Ai să înțelegi tu și asta, când o să te faci mare.
    - Piticii au magazine?
    - Au și ei, dar sunt mai mici decât ale voastre.
    - Copiii lor sunt cuminți?
    - Ca toți copiii. Unii mai fac și prostii.
    - Dar oamenii mari cum sunt?
    - Uite, chiar despre ei vreau eu să-ți povestesc. Eram regina lor de mai multă vreme. țara era mai frumoasă acum și totul mergea bine. Mă împrietenisem cu mulți pitici portocalii și ne înțelegeam grozav. Dar, într-o bună zi, unul dintre sfetnicii mei mi-a șoptit la ureche ceva. Era un mare secret.
- Un secret? Mi-l spui și mie?
- Secretele nu se spun. Altfel nu ar mai fi secrete.
- Of!
- Bine, Sara, cred că tu îl poți afla.
- Uraa!
- Sfetnicul meu știa de la un pitic bătrân că una dintre pietrele ce îmi împodobeau coroana era o piatră fermecată. Dacă piatra fermecată era a cuiva cu suflet bun...
- Cum ești tu! se grăbi Sara să spună.
- Sau cum ești și tu -, atunci orice făcea acea ființă reușea și astfel putea ajuta multă lume.  Cred că piatra asta pe care o aveam la mine fără ca măcar să știu, m-a ajutat să rezolv problemele supușilor mei.  Însă – mi-a mai spus sfetnicul – , dacă piatra fermecată ar ajunge la cineva cu suflet rău, atunci am fi cu toții în mare pericol, pentru că persoana aceea ar căpăta puteri neobișnuite și ar distruge tot ce-i iese în cale.

- Ca vrăjitoarea cea rea...  Eu vreau să fiu zâna bună!
- Bravo ție, Sara!
- Piticii portocalii nu erau buni?
- Ba da. Doar unul dintre ei era altfel. Stătea tot timpul într-un colț și parcă îi pândea pe toți ceilalți. Chiar și pe mine. Într-o zi, când se tot uita așa, m-am apropiat de el și l-am întrebat cum îl cheamă și la ce se uită. A spus că numele lui e Agâmbici și că tare mult ar vrea să-mi vadă coroana mai de aproape.
- L-ai lăsat?
- L-am lăsat, deși acum cunoșteam secretul pietrei fermecate.  Credeam, însă, că el vrea să o privească pentru că e tare frumoasă.  Dar piticul avea cu totul alte gânduri.  Cu coroana mea în mână, atingea fiecare piatră.  Mai întâi, pe cele frumos colorate:  în roșu – cum e rubinul, în verde – cum e smaraldul, în galben – de chihlimbar.  Pietrele astea îmi plăceau și mie foarte mult.  Deodată, îl văd că se oprește cu ochii pe o piatră mică de tot, de culoare violet.  Era singura de acest fel. Când a atins-o, piatra s-a luminat foarte tare.
- Era piatra fermecată? – întrebă Sara emoționată.
- Chiar ea.
- Și ce a făcut piticul Agâmbici?
- Într-o c’ipă, a scos din buzunar un c’eștișor și a încercat să scoată piatra din lăcașul ei.  Eu, înceată cum sunt, nu puteam să fac nimic. Înțepenisem de uimire și de teamă.  Noroc cu sfetnicul care era pe-acolo și văzuse întâmplarea.  S-a repezit la Agâmbici și, cu toată puterea lui, i-a smuls coroana din mână.  Dar, sărmanul sfetnic, numai ce l-a atins pe pitic și a zburat cât colo. Știi de ce?
- Nu știu.
- Pentru că Agâmbici reușise să atingă piatra fermecată și căpătase imediat foarte multă putere.  Bine că sfetnicul i-a luat coroana și mi-a dat-o mie înapoi, după ce și-a revenit.
- Și Agâmbici?
- Agâmbici, singurul pitic rău din țara mea, s-a făcut nevăzut.
- Cum?
- Pur și simplu, a dispărut.  S-a ascuns și de atunci nimeni nu l-a mai văzut.  țara piticilor portocalii este mică.  Piticii au căutat peste tot, peste tot.
- Lico Bocotiti, vreau să-ți spun ceva.
- Spune!
- Eu am multe jocuri și mama m-a învățat să pun la loc, în cutie, toate piesele de lego, de puzzle, de domino. Și eu le pun la loc pe toate... să știi.... dar... nu e vina mea... aproape mereu câte o piesă se ascunde și nu o mai găsesc.  Ca Agâmbici.
- Ha-ha! Ca Agâmbici. Doar că pe el trebuie neapărat să-l găsim.
- E musai?
- E musai. Piticul cel rău a căpătat puteri de la piatra fermecată pentru trei ani.
- Ce mult! Eu am trei ani!
- Știu, fetițo. Dar tu ești bună. Agâmbici, cu puterile lui poate să facă rău. Și atunci, dacă piticii nu l-au găsit, m-am sfătuit cu ei și ne-am gândit că cineva trebuie să plece să îl caute în lumea largă.
- Cine?
- Chiar eu, pentru că sunt mai curajoasă decât ei și pentru că am piatra fermecată și mie Agâmbici nu poate să îmi facă niciun rău. Zis și făcut. Un pitic foarte priceput a scos, cu mare grijă, piatra violet și a pus-o într-o punguliță de catifea, pe care mi-a legat-o la gât, ca să nu o pierd pe drum. Apoi, mi-am strâns câteva lucrușoare și mi-am luat mâncare pentru câteva zile, le-am pus într-un rucsăcel și am pornit.
- Dar unde te-ai dus?
- Unde m-am dus? Oho! În multe locuri. Nu vrei tu să-ți povestesc mai pe-ndelete despre fiecare?
- Ba da. Vreau!
- Atunci, data viitoare.... „și-am încălecat pe-o șa și ți-am spus poveste-așa”, „Și-am încălecat pe-o căpșună...
- ...și mi-ai spus o mare și gogonată minciună”  hi! hi! hi!... Noapte bună, Lico Bocotiti!
- Noapte bună, Sara! Noapte bună, copii!