Cea mai adevărată minciună

Era odată o vrăjitoare. Ea era cea mai rea vrăjitoare bună și trăia în cea mai mare căsuță, din cea mai bătrână pădure tânără. Era o casă nici albă, nici galbenă, nici violetă, nici neagră. Era, de fapt, cea mai albă casă neagră și cea mai roșie casă roz. Într-o zi, care era cea mai însorită zi ploioasă, au trecut pe-acolo doi băieți. Unul avea cei mai albaștri ochi verzi. Și cel mai blond păr castaniu. Iar celălalt era cel mai curajos băiat fricos. 

Vrăjitoarea era acasă, iar băieții au văzut-o ascunzându-se după perdea, la fereastră. 
 - Hei, doamnă vrăjitoare, dă-ne puțină apă...
 - Ne e tare sete, fiindcă am ajuns aici mergând pe cea mai întortocheată cărare dreaptă.
 - Beți și singuri! Ce - izvorul e acolo, sub nasul vostru...

Și au băut. Dar pentru că izvorul era cel mai rece izvor cald, care trecea pe sub casa celei mai bune vrăjitoare rele, le-au crescut urechi de măgar. Erau cele mai scurte urechi lungi din câte s-au văzut, dar tot urechi de măgar erau. 
 La început, când s-au văzut procopsiți cu urechile alea, cei doi băieți au râs. Pe urmă au plâns. Pe urmă s-au gândit ce să facă.

- Nu putem merge mai departe în halul ăsta.

Dar vrăjitoarea atât aștepta. Le-a spus:

- Știu cum să vă scap de urechi. În schimb, voi va trebui să-mi spuneți o poveste.

- Sigur. Știm foarte multe povești.

- Pe care-o vrei?

- Vreaauuu... vreaauuu... să-mi spuneți cea mai adevărată minciună. Pe asta să mi-o spuneți. Dar așa să mi-o spuneți, ca să nu-și dea seama nimeni ce e adevărat și ce e minciună. Puteți? Dacă nu, ai mei rămâneți!

Cei doi băieți au stat pe gânduri. Dacă nu găseau cea mai adevărată minciună, deveneau pentru totdeauna sclavii vrăjitoarei. Și asta nu era nimic – dar rămâneau și cu urechile de măgar - pentru toată viața. Așa că s-au sfătuit puțin și pe urmă au început, sub privirile atente ale celei mai rele vrăjitoare bune:

- Biinee... Uite! Capra, leul și vaca s-au înfrățit. Voiau să-și pună banii la un loc, ca să deschidă împreună un han la marginea pădurii. Atunci capra...
- Minciună! Nu se poate așa ceva. Leul le-ar lua imediat banii caprei și vacii, ba mai mult, să fie fericite dacă scapă cu viață dintr-o asemenea tovărășie. Asta e o minciună sfruntată! Mai bine nu puteți?
 Atunci cei doi s-au retras din nou, au mai stat puțin de vorbă, apoi al doilea băiat a zis:
- Era odată o bucătăreasă foarte bună... Într-o zi a tăiat un pui și l-a prăjit. Stăpânul ei avea musafiri la masă. Dar puiul mirosea așa de bine, încât îți lăsa gura apă. Trebuie

neapărat să gust, a zis ea, să văd dacă are destulă sare. Și a rupt o aripă. Pe urmă, ca să nu se observe, a rupt-o și pe cealaltă. Treptat, a mâncat tot puiul. Pe urmă s-a dus la stăpânul ei și i-a spus: puiul e gata, dar cuțitele s-au tocit. Ar trebui ascuțite. Stăpânul ei s-a apucat să ascută cuțitele pentru masă. Ea a așteptat ca musafirii să vină și le-a spus: stăpânul meu a înnebunit. Îl auziți cum își ascute cuțitele? Vrea să vă omoare. Așa că toți au fugit speriați. După care s-a dus înapoi la stăpân și i-a zis: ce prieteni ciudați aveți! Au venit, au furat puiul și au plecat!

- Asta e o poveste adevărată. Am cunoscut-o chiar eu pe bucătăreasă. Habar n-aveți să spuneți povești. Hai, încă o încercare și gata! Doar n-o să stau toată ziua după voi! Dacă nu reușiți nici acum, ai mei sunteți!

 Pentru ultima oară, cei doi băieți s-au sfătuit. În sfârșit, îmboldiți cu nerăbdare de vrăjitoare, au început:

- A fost odată un pitic, Kiki... 

Vrăjitoarea tăcea, fiindcă, deși nu văzuse niciodată un pitic, nu putea spune că era o minciună.

- Era cel mai uriaș pitic. 

 Vrăjitoarea a tăcut din nou, fiindcă tot nu putea să-l contrazică. Cine putea spune cât era de înalt un pitic?

- Cel mai bun prieten al lui era uriașul Meme. El era cel mai pitic uriaș...

- Erau prieteni buni. Și au plecat să cucerească inima celei mai urâte fete frumoase. Fiica celui mai cinstit hoț, a cărui singură avere era un măr.

- Care era cel mai roșu măr verde și știa să cânte. Cânta în fiecare seară cele mai vesele cântece triste. Care îți umpleau inima de o dulce amărăciune.

Vrăjitoarea se foi puțin, dar tot nu spuse nimic. Așa că el continuă.

- Când au ajuns acolo - n-au știut ce să facă. Fiindcă amândoi o plăceau la fel de mult pe fată. Trebuie oare să ne batem? s-au întrebat ei. Pentru că nu ne convine asta, doar noi suntem prieteni. Kiki și Meme – o prietenie legendară. 
Aici amândoi băieții au tăcut.

- Și? Și? Ce s-a întâmplat mai departe?

- Îți spunem, dar noi suntem Kiki și Meme. Îți spunem, dacă ghicești care-i Kiki și care-i Meme.

Vrăjitoarea s-a gândit destul de mult, dar n-a reușit să ghicească adevărul. A trebuit să se dea bătută. Și a trebuit să facă ce le-a promis, adică să-i scape de urechile de măgar. Dar i-a rugat pe cei doi băieți, înainte de a se despărți, să-i spună totuși urmarea poveștii.

- Păi, e simplu. Cea mai urâtă fată frumoasă avea o soră.

- Ea era cea mai frumoasă fată urâtă. Așa că amândoi – adică toți patru au fost fericiți.

- Și? Mai departe?

- Mai departe, nimic. Mergem la nuntă. Vii? Fiindcă nu suntem supărați pe tine.

Dar cea mai bună vrăjitoare rea nu s-a dus la nuntă. Pentru că nici azi nu e lămurită pe deplin dacă povestea lui Meme și a lui Kiki a fost adevărată sau doar o minciună foarte foarte foarte gogonată.