Povești cu Sara și țestoasa Lico Bocotiti - I - Întâlnirea

- Mama, ce e asta? – o întrebă Sara pe mămica ei, privind la o vitrină cu jucării.
- O broască țestoasă.
- E a mea?
- Nu-i a ta.
- Dar ea vrea să fie a mea!
- Șmecheruță mică... ea vrea să fie a ta?  Eu credeam că tu o vrei.
- Ea vrea.  Așa spune:  „vreau să mă iei la tine acasă!”
- Dacă broscuța asta te-a plăcut atât de mult, e musai să intrăm în magazin și să ți-o cumpăr.
- E musai! – îngână și Sara, care la cei trei ani ai ei a învățat că atunci când părinții îi zic „e musai”, nu mai e cale de întors și lucrul trebuie neapărat făcut: „e musai să mergem acum la grădiniță, fiindcă mama și tata întârzie la servici”; „e musai să ne spălăm pe dinți”;  „e musai să mergem la culcare”.... numai lucruri pe care ea ar vrea să le mai amâne un pic.
- Și acum, iată că era musai de cumpărat jucăria pe care și-o dorise, iar mama părea tare grăbită.  Poate că se temea să nu o cumpere altă mămică pentru copilul ei... poate dorea s-o răsplătească pe Sara pentru că fusese foarte cuminte.... sau, cine știe, poate că auzise și ea broscuța glăsuind și rugând-o pe fetiță s-o ia acasă.
„Da, asta trebuie să fie” – se gândea Sara, în timp ce mama plătea jucăria.
..........................
Cu broscuța portocalie a fost dragoste la prima vedere.
- Eu sunt Sara Rucsandra.  Pe tine cum te cheamă?
- Lico Bocotiti.
- Îmi place numele tău.  Dar de ce ești portocalie?  Când am fost la acvariu cu mama și cu tata, am văzut o broască țestoasă mare de tot. Avea altă culoare.
- Știu.  Suratele mele mai mari sau mai micuțe sunt cenușii, uneori aproape negre iar pe cap și pe lăbuțe, dacă te uiți mai bine, au puncte sau liniuțe galbene.  Și eu eram așa când m-am născut. 
- Daa? – făcu Sara mirată.  Cine te-a vopsit?
- Nu m-a vopsit nimeni.  E-o poveste lungă.  Vrei să ți-o spun?
- Vreau!  Mie îmi plac foarte mult poveștile.

- Bine.  Ascultă:  Totul s-a întâmplat de mult de tot, când tu nici nu erai născută.
- Nici mama?
- Nici ea.
- Nici bunica?
- Nici măcar bunica.
- A! făcu Sara, impresionată, dacă nici măcar bunica nu era născută, chiar că trebuie să fi fost „de mult de tot”.
- Și?
- Atunci m-am născut eu, o broască țestoasă ca toate broaștele. Eram la fel ca surorile mele.  Mă mișcam încet de tot, mă ascundeam sub carapace.
- Sub carapace?
- Adică în căsuța mea pe care o car în spinare.
- Aha.
- Uneori mă ascundeam cu totul sub nisip, nu prea adânc, ca să am aer, și adormeam acolo.  Când mă trezeam, ieșeam la lumină și începeam să caut de mâncare.  Aveam o viață obișnuită alături de alte țestoase cu care mă asemănam.  Nimeni nu mă observa, nimeni nu avea treabă cu mine și nimeni nu-mi dăduse măcar un nume.  De ce să mi-l fi dat, dacă oricum nimeni nu m-ar fi strigat vreodată.  Dar, într-o bună zi, pe când îmi căutam un culcuș în nisipul cald, s-a întâmplat o minune.

- O minune? – făcu Sara ochii mari.
- Chiar așa.  Nisipul era moale și eu tot înaintam.  Fără să-mi dau seama, am săpat un tunel adânc și m-am trezit dintr-o dată într-o lume nouă și foarte ciudată.  Acolo locuiau niște oameni mici și portocalii.
- Pitici portocalii?
- Întocmai, Sara dragă.  Mulți pitici portocalii.  La început, m-am speriat foarte tare și am încercat să găsesc o portiță prin care să ies la suprafață.  Dar nu s-a putut, pentru că toate drumurile erau închise – până și tunelul săpat de mine, care se umpluse la loc cu nisip.
- Și ce ai făcut?
- Am rămas pe loc, nemișcată.  Într-o c’ipă, piticii portocalii au făcut cerc în jurul meu, au început să aplaude, strigând cu toții:  Lico Bocotiti, Lico Bocotiti.  Pe urmă, au trecut pe rând prin fața mea, au făcut câte-o plecăciune și au rostit câte un nume: Moskilo, Blobilu, Arakiki, Birubici și așa mai departe.  Începeam să înțeleg că astea erau numele lor, dar încă nu știam de ce se înclinau în fața mea și, mai ales, de ce strigaseră cu toții „Lico Bocotiti!”  M-a lămurit o piticuță care purta o căciuliță multicoloră și un șorțuleț alb și avea în mână un bastonaș argintiu.
- Și ce ți-a spus? – făcu Sara, din ce în ce mai curioasă.
- Mi-a spus că ea e zâna piticilor portocalii, care trăiesc de foarte multă vreme în țara de sub nisip și tot de foarte multă vreme așteaptă să vină un oaspete care să le fie rege sau regină, pentru că niciunul dintre ei nu a avut curajul să își pună coroana pe cap.  

Și zâna piticilor mi-a mai zis că eu sunt acel oaspete și ea m-a atins, pe furiș, cu bagheta fermecată și de aceea înțeleg limba lor și pot vorbi, iar Lico Bocotiti va fi de acum încolo numele meu, care înseamnă „regina piticilor portocalii”.
- Dar tu nu erai portocalie...
- Atunci nu eram, dar mica zână mi-a dat să beau ceva dintr-o sticluță de cristal cu capacul de argint.
- Ce era?
- Nu știu exact, semăna la gust cu sucul de morcovi și, îndată ce l-am băut pe tot, mi-am schimbat culoarea și am devenit așa cum mă vezi tu acum.
- Și coroana?  De ce n-o ai pe cap?
- Ai dreptate să mă întrebi.  Piticii portocalii mi-au dat și o coroană frumoasă, făcută din aur și împodobită cu pietre prețioase.  Doar eram regina lor, nu-i așa?  De ce nu o mai am pe cap?  Păi... păi...  Lasă c-o să-ți spun eu totul.  Dar nu acum, Sara, fiindcă mor de somn.
- Și eu – spuse fetița, căscând...
- Atunci, închei povestea?
- Da.
- „Și-am încâlecat pe-o șa, și ți-am spus poveste-așa”; „Și-am încălecat pe-o căpșună și ți-am spus o mare și gogonată minciună”.
- Ha-ha!  Noapte bună, Lico Bocotiti!
- Noapte bună, Sara!... Noapte bună, copii!