Ana, fiica florilor

Ană, fiica florilor, cu plete pânl la călcâie, 
regele Grâu în perne de puf n-a mai vrut să rămâie, 
s-a sculat și-a pornit călare prin frig și burniță, pe câmpie, 
doar de-o găsi să-ți aducă flori rătăcite de păpădie. 
 
a găsit un mănunchi de sângele-voinicului, mai ferit, 
s-a întors înghețat și ud și fericit.
s-au bucurat curtenii, l-au tras cu jilț cu tot lângă foc, 
i-au adus pe tavă ceai fierbinte de soc.
 
între timp s’ugile împleteau ușurel o șuviță lung-aurie, 
o răsuceau pe frunte ca pe boltă joarda de vie. 
țineau sfat despre pistrui pe obraz, 
cum c-ar fi minunați, cum c-ar fi un necaz. 
ochii Anei, lungi, au sclipit, s-au încruntat. 
s-a smuls, și-a pus singură rochia grea de brocart,
s-a privit - oglinda arăta o statuie 
parcă prea șlefuită, parcă prea puțin vie..

n-au terminat de gătit 
când a intrat regele, a privit... a-nlemnit... 
 
o suiseră pe un scăunel, stătea dreaptă și-nvoaltă 
- astfel era cam cât el de înaltă - 
de sub fald ieșea un picior încă gol, lustruit, 
s-a plecat regele, a sărutat degetul mic. 

la nuntă au venit Câmpul, Buruienile, Boabele; 
trena reginei au ținut-o Iepurii Cenușii cu labele.
nași au fost Macul și Mătrăguna,
au intrat purtând pe perne Soarele și Luna. 

auriei Anei îi jucau pe umeri Vântul și Focul,
s-au strâns să o sărute Sânzienele, Socul;
ea privea cu neliniște la Urzică, se-apropia... 
iar mirele de bucurie învia și murea 
     și iar învia.

nuntașii le-au urat care mai de care, 
lucruri câte-n lună și-n soare,
în sunete de tobe, de cimpoaie,
în plesnete de harapnice și de ploaie:

să vă dea Domnul spor să lucrați! 
s-aveți o casă și o livadă de pomi rotați!
doi gemeni cu păr de aur și stea în frunte,
să vă lumineze în zilele de iarnă mărunte!
 
numai din mărul uitării să nu mușcați!  
să vă pierdeți și să vă regăsiți! să semănați
unul cu altul și cu soarele!
să vorbiți cu ierburile și cu fiarele!
 
să fiți bătrâni la minte!
când veți fi fără nici un dinte
să vă vedeți tot verzi, tot aurii, 
cu aripile în culori mii și mii!

mireasa a adus zestre o moară de vânt,
un cocoș foc și pară, cântând
să numere începuturile și sfârșiturile într-un timp prea rotund, 
unde doar ogorul se crapă de secetă, afund;
 
treizeci de greieri țârâind în iarbă,
șase capre, un țap bănuitor dând din barbă,
rogojini de trestie, oale noi de lut,
ca pentru o casă ce e la-nceput.
 
am fost și eu acolo, poftit de Păpădie
dar nu am văzut tot, așa a fost să fie.
dansând cu Floarea Soarelui, s-a înălțat peste mine, m-a acoperit;
nu puteam să mă supăr, astfel și eu am înflorit!