Crocobalenul cu capul greu

 Imrod, micul crocobalen trăia la marginea Lagunei Nesărate. El era o ființă pe jumătate balenă, pe jumătate crocodil. Capul cu pătrățele alb-negre l-a moștenit de la mama lui, balena zburătoare, iar firea morocănoasă, de la tatăl lui, crocodilul.
            Imrod se trezi într-o dimineață frumoasă, se duse la malul lagunei și aruncă o privire în oglinda apei: 
            - Sfinte Chicheriță! Mi-au crescut aripile! Sunt la fel ca ale mamei, albe și grunțuroase! strigă el uitându-se la aripile care tocmai îi ieșiseră de sub piele. O să fiu libelulă! Sau mai bine un elicopetru polițist!
            Micul crocobalen se repezi către stânca de la marginea Lagunei Nesărate. Se cățără îndată în vârf, apoi își deschise aripile grunțuroase și făcu un salt. Pleosc, sună apa. Imrod se scufundă până la fundul lagunei. Cu labele lui ca niște lopeți vâsli până la mal și dezamăgit, se așeză pe o piatră:
            - Aripile astea nu-s bune de nimic. Eu vreau aripi-care-zboară-singure, ca ale elicopetrului polițist!
            Micul crocobalen chibzui așa o vreme, când deodată simți o împunsătură în șold.

- Dă-te la o parte! Asta e piatra mea! îi zise Chelcioroi, cioroiul negru, împungându-l cu ciocul lui ascuțit. 
            - Nu mă dau! Eu m-am așezat primul! îi răspunse Imrod.
             - Dar e piatra mea! se încruntă Chelcioroi.
             - Nu mă dau la o parte până n-o să am aripi-care-zboară-singure! spuse crocobalenul.
            - He, he, de aia stai aici frământându-te ca brânza pișcoasă în poloboc? Dacă te ridici de pe piatra mea, îți dau un sâmbure magic, pe care dacă-l înghiți, or să-ți crească aripi-care-zboară-singure! îi zise cioroiul c’ipind repede.
            - S-a făcut! Dă-mi sâmburele! Ochii lui Imrod străluciră, iar inima îi tresăltă de bucurie.

Chelcioroi scoase de sub aripa lui neagră o bucățică de ziar strânsă și i-o dădu crocobalenului.
             - E sămânță magică de bostan. Cu aripile-care-zboară-singure e floare la ureche să zbori până la Calea Laptelui. 
            Crocobalenul luă bucățica de ziar, scoase din ea sămânța magică și o înghiți pe loc. 
            - Îți las piatra! N-o să mai am nevoie de ea, pentru că o să fiu libelulă! Sau mai bine, elicopetru polițist! Aripile mele, zburați până la Calea Laptelui! porunci Imrod.
            Crocobalenul rămase neclintit lângă piatră. Aripile nu l-au dus la Calea Laptelui, doar capul și-l simțea tot mai greu. Chelcioroi se așeză pe piatra lui și începu să râdă în hohote:
- Cro-co-bale-nul cu ca-pul greu! Cro-co-bale-nul cu ca-pul greu!
Imrod supărat, făcu un pas către malul lagunei și se uită cu coada ochiului în oglinda apei. Pe umerii lui, în loc de căpșorul cu pătrățele alb-negre, era un bostan mare.
             - M-ai tras pe sfoară, cioroi chel! strigă Imrod. Se îndreptă mânios spre Chelcioroi, dar se împiedică, căzu și se lovi la cap. Bostanul se crăpă, iar zeama din el îngălbeni pietrele.

Chelcioroi spuse atunci cu glas înmuiat:
            - Hai cu mine la  zâna Tetiana Coc Mărunt . Ea sigur te poate vindeca! Farmacia ei e aproape, uite colo, după cele trei stânci.
            Imrod nu scoase nici un cuvânt, doar șchiopătă după Chelcioroi, ținându-se de cap.
            - Fașă, fașă! S-a spart bostanul! croncănea Chelcioroi. 
            Zâna Tetiana Coc Mărunt nu mai văzuse în viața ei un crocobalen cu capul atât de greu. Se holba într-una la bostanul uriaș. 
            - Vreau să fiu un crocobalen normal! se smiorcăi Imrod.
            Zâna Tetiana Coc Mărunt luă tifonul de pe raft și înfășură bine bostanul. 
            - Hai să vedem ce mai găsim!

Cotrobăi prin magazie și ieși ținând într-o mână o linguriță de ciocolată caldă și în cealaltă o sticluță de morcofen-fermecat. 
            - E o pastă fermecată. Are în ea ficăței moi de pui, suc de măr sălbatic și morcovi fermecați. Trebuie să amesteci morcofenul cu ciocolata caldă și bostanul o să dispară numaidecât, spuse zâna Tetiana Coc Mărunt. 
            Imrod mulțumi pentru ciocolata caldă și morcofenul-fermecat, îndreptându-se chinuit spre ușă. 
            - Stai o c’ipă! strigă după el Chelcioroi dar micul crocobalen nu-l mai așteptă. Plecă cu morcofenul și ciocolata caldă. Se cățără pe vârful stâncii de la marginea Lagunei Nesărate și mirosi sticluța. 
             - Pfui, nu-mi plac ficățeii moi de pui, nu-mi place sucul de măr sălbatic, nu-mi plac morcovii fermecați... în schimb ciocolata caldă e foarte bună!
            Imrod mâncă toată ciocolata, iar morcofenul-fermecat îl aruncă în tufe. De la înflorirea ghioceilor și până la căderea frunzelor așteptă să-i dispară capul cel greu, dar degeaba. Bostan a fost, bostan a rămas! Când veni timpul ca păsările călătoare să plece în țările calde, se îmbărbătă și se duse înapoi la   zâna Tetiana Coc Mărunt. Primi de la ea o altă sticluță cu morcofen-fermecat, dar ciocolată caldă nu mai avea pe stoc.

 - Puteam să fiu libelulă sau elicopetru polițist, dar am rămas doar un crocobalen cu cap de bostan și aripi grunțuroase, începu să plângă Imrod. 
            - De ce tot dai apă la șoareci? îl întrebă Genecrețe, crocobalena roz, care tocmai zbura deasupra stâncii. Bătăile aripilor ei se auzeau până la zâna Tetiana.
            - Uite ce bostan mi-a crescut pe umeri! Am mâncat ciocolata caldă și am aruncat morcofenul-fermecat, oftă Imrod. Ce e zgomotul ăsta, tu nu ai aripi-care-zboară-singure?
            - Am avut odată, spuse GeneCrețe aterizând lângă micul crocobalen, dar tot timpul trebuia să fug după benzină. Odată, când am zburat deaspura Pacificului mi s-a terminat combustibilul și m-am prăbușit. Am ajuns până la fundul oceanului.

Atunci am renunțat la aripile-care-zboară-singure și n-am mai căzut niciodată. Când obosesc mă odihnesc pe nori sau pe curcubeie.
             - Nu pot zbura cu un cap așa de greu. Zâna Tetiana Coc Mărunt mi-a dat o altă sticluță de morcofen-fermecat, dar nu mai are ciocolată caldă. O să rămân pentru totdeauna un crocobalen terestru, cu capul greu!
             - Ce-ar fi dacă… începu Genecrețe.
             - Dacă, ce? o întrerupse Imrod.
             -…Dacă ți-ai imagina ciocolata caldă pe vârful limbii, apoi în gândul tău ai amesteca-o cu morcofenul-fermecat și l-ai înghiți îndată. Poate ar avea efect! 
            - Hai să încerc, răspunse Imrod, nu am nimic de pierdut... Și începu să-și imagineze pe vârful limbii nu o linguriță, nici măcar un polonic, ci o găleată întreagă de ciocolată caldă, apoi cu o singură mișcare înghiți pasta fermecată. Capul de bostan începu să se micșoreze transformându-se pe rând într-un măr, într-o vișină și în sfârșit, apăru căpșorul mătăsos, cu pătrățele alb-negre al crocobalenului.
            Imrod, de fericit ce era, dădu o dată din aripi și se înălță până la nori:
            - Sunt libelulă, sunt pelican, sunt elicopetru polițist!... Și zbor cu aripile mele!