Regele Harbuz

A fost odată un rege căruia îi plăceau foarte mult pepenii și de aceea i se spunea regele Harbuz. Grădinarii lui se străduiau de ani de zile să crească pepeni. Însuși regele, căruia îi plăcea să vadă cum încolțesc plantele și cum își înalță vrejurile verzi din pământ, semăna semințele aduse din locuri depărtate și le îngrijea cu răbdare dar pepenii care ieșeau putrezeau pe ogor înainte de a se coace. Regina, deși împărtășea preocuparea regelui pentru pepeni, își dorea mai mult un copil, mai ales că nu mai era așa de tânără și se gândea că nu va avea nici o mângâiere la bătrânețe.

Într-o zi, pajul regelui, Brustur, nu putu să se scoale dis-de-dimineață, oricât i-a țârâit greierele cel mare care îi dormea sub pernă, pentru a trage draperiile desenate cu pepeni de la ferestrele din odaia regelui astfel încât lumina puternică a soarelui să nu-l deranjeze pe stăpânul său. Regele se trezi cu razele fierbinți pe față și văzu ferestrele goale și soarele vărsându-și nemilos lumina prin geamurile de cristal.  

El își strigă pajul:

- Brustuuuur! Pajul dormea în cămăruța lui, rupt de oboseală pentru că toată noaptea udase pepenii. Sări ca ars și dădu fuga în odaia regelui. Imediat înțelese de ce a fost chemat.

- Iertare, măria ta, nu am putut să mă scol pentru că...

- Să taci, nătărăule, dacă se mai întâmplă o dată una ca asta am să te trimit la pădure să crești porcii și-l aduc pe Cristur, porcarul, în locul tău! Brustur trase draperiile cu rânduri de pepeni verzi și ieși gânditor.

Se duse și se băgă în butoiul cu apă cu care uda grădina, în care obișnuia să-și facă baia zilnică, și începu să chibzuiască. Porcarul era singurul om pe care nu-l întrebase de ce nu cresc pepenii regelui. Ia să meargă să-l întrebe, mai știi de unde sare iepurele? Ieși din butoi, se îmbrăcă și porni cu rabla lui de mașină către pădurea care se zărea în depărtare și în care se îndopau cu jir porcii regelui.

Acolo îl găsi pe porcarul Cristur, nu fără greutate, și îi spuse:

- Regelui nostru îi plac pepenii și ne trudim de ani de zile să creștem pepeni dar după ce apar fructele, încep a putrezi și nu se alege nimic din munca noastră, nu știi cumva ce-i de făcut?

- Poate plouă prea mult pentru ei, zise porcarul, dar vino mâine că am niște semințe aduse tocmai din Țara Verde, vestită pentru pepeni, numai că trebuie să le caut.

Brustur îi mulțumi și se întoarse la castel. Obosit de grija pepenilor și de drumul lung făcut cu mașina lui hârbuită, nu putu să se scoale nici a doua zi pentru a-și îndeplini îndatoririle față de rege.

Regele se trezi cu soarele pe față ca și cu o dimineață înainte, și când răcni “Brustuuuuurr” geamurile de cristal se sparseră și toată odaia se umplu de cioburi mărunte ca nisipul. Pajul deschise ușa iar regele și regina stăteau ridicați pe jumătate în patul lor aurit, buimaci, acoperiți de un praf sclipitor în lumina intensă a soarelui. Brustur nu rezistă grozavei priveliști și căzu jos fără simțiri.

Dar asta nu-l îmblânzi pe rege. Imediat trebui să-și arunce în mașină legătura cu haine și ce mai avea și să meargă către pădurea unde locuia Cristur, porcarul.

- Ai venit! se bucură porcarul când îl văzu. Și fugi în căsuța lui și-i aduse un sac mic, legat la gură și-i spuse:

- Du-i-l regelui și spune-le grădinarilor să  semene semințele chiar mâine!

- Regele a dat poruncă să mergi la castel să fii paj în locul meu, iar eu să văd de porci, spuse bietul Brustur.

- Hmm, hai și-om merge împreună, că de porci au grijă frații mei.

Brustur se gândi că regele îl va ierta dacă îi va duce semințele acelea, așa că nu mai făcu vorbă multă. Cei doi intrară în mașina încinsă de soare și porniră pe drumul prăfuit spre castel.

Când ajunseră, regele Harbuz era în sala tronului și ținea sfat cu marele sfetnic Urzică. Văzându-i regele se înroși de mânie iar sfetnicul își ridică din piept barba lungă și țepoasă și-i străpunse pe cei doi cu o privire poncișă și plină de dispreț.  
Brustur se lăsă în genunchi pe covor cu sacul ridicat spre rege:

- Semințe de pepeni din Å¢ara Verde, Măria ta!
Regele întinse mâna pentru a lua săculețul și rămase astfel vrând totodată să-i certe aspru pe cei doi fiindcă îi nesocotiseră porunca dar ceva în sinea sa nu-l lăsă. Înhăță sacul, îl desfăcu și răsturnă pe o tavă de argint semințele negre.

- Ia apucați-vă de semănați, și dacă nici de data asta nu ies pepenii, capetele voastre le vor ține locul pe tavă.

Cristur și Brustur pregătiră ogorul și semănară semințele iar plantele mici încolțiră repede și prinseră a crește și a se răsuci în vrejuri. Pepenii se arătară, verzi dar apoi  grădinarii băgară de seamă că se întâmpla același lucru ciudat, fructele abia date în pârg începură să putrezească.

Cei doi paji umblau pe ogor întorcând și sucind pepenii pe toate părțile, când văzură cu bucurie că un pepene era sănătos și continua să crească tot mai rotund. Când fu bun de mâncat cei doi paji îl culeseră, îl puseră pe o tipsie de aur și îl înfățișară regelui și întregii curți.

Regele pe de o parte era bucuros, pentru că de ani lungi nu se mai făcuse un pepene pe pământul lui, pe de alta era supărat: un singur pepene pe tot ogorul? El luă cuțitul cel mare de argint și vru să împungă coaja pepenelui dar acesta lunecă și se rostogoli pe scara cea mare, în jos iar curtenii alergară să-l prindă repede, să nu se spargă.

Pepenele însă se rostogoli pe sub scaune, pe coridoare și prin sala armelor, ascunzându-se și ieșind la lumină, iar când cineva credea că a pus mâna pe el, pepenele continua să se dea de-a dura până când ajunse în cămara regelui și se așeză pe o draperie care acoperea podeaua, astfel că oricât căutară nu-l observă nimeni.

Regele se aplecă și dădu la o parte cuverturile uitându-se cu luare-aminte sub pat dar nimic! Se făcu noapte iar el încetă cu căutatul și se culcă, o dată cu regina. Încuiară ușile iar s’ugile rămaseră căutând pepenele prin castel. Și căutară până dimineață, când  căzură înciudați și frânți de oboseală.

Dimineața nu a fost nimeni în stare să tragă draperiile la ferestre dar regele nu se mai  supără. Lumina soarelui cădea chiar pe pepenele de pe draperie și el fu primul lucru pe care regele îl văzu când se trezi.

- Poftim, uite unde era! se miră regele.

- Cioc, cioc! Brustur și Cristur intrară galbeni la față și tremurând:

- Măria ta, pepenele a intrat în pământ!

- O să intrați voi, nătărăilor, cât de curând. Luați-l de colo! și arătă spre pepene.

Cei doi ridicară pepenele și ieșiră cu el iar regele veni să-l spintece și să-l mănânce. Dar când întinse cuțitul spre el, pepenele lunecă din nou și porni să se rostogolească cu sfetnicii după el. Și ca și ieri, când credeau că îl prind, pepenele găsea o cale de scăpare și se rostogolea când sub un jilț , când pe sub mese sau pe după statui. La un moment dat marele sfetnic îi tăie calea spunând:

- Acu' n-ai să scapi! dar pepenele îi trecu printre picioare și marele sfetnic căzu pe spate și se rostogoli până jos chiar pe scara cea mare de la sala tronului.

După această ispravă, pepenele ajunse într-un umbrar unde regina stătea și cosea și se ascunse la picioarele ei, sub fustele largi de mătase. Ea termină de cusut, apoi își ridică brațele și le întinse să se dezmorțească, se ridică în picioare și căzu pe pepene. Pepenele se roti puțin iar regina chicoti. Atunci începu să se învârtească cu ea prin umbrar în vreme ce regina râdea în hohote. Doamnele de onoare dădură fuga să vadă de ce râde regina și rămaseră uimite văzând-o cum se învârtea pe pepene. 

- Destul că am amețit! strigă ea iar pepenele se opri. Apoi plecă în odaia ei împreună cu doamnele de onoare și cu pepenele rostogolindu-se pe sub poalele lor.

Regina se duse la oglindă. Luă pepenele și îl așeză pe pântece, se întoarse și se privi dintr-o parte, oftând. Atunci pepenele intră înăuntrul ei și ea se făcu ca o femeie însărcinată și gata să nască. Regina și doamnele se speriară dar se și bucurară totodată. 

Ea merse împreună cu ele și se așeză solemnă pe tron în timp ce regele și curtenii umblau în patru labe pe sub mese căutând pepenele. Ea zâmbi și spuse:

- Nu mai căutați, pepenele este la mine! 

Mirarea regelui a fost mare. El se întreba: oare ce va naște regina dacă înăuntrul ei se află un pepene? Dar când puse mâna pe pântecul ei acolo se simțea o vietate care mișca la fel ca un copil în pântecele mamei. 

La scurtă vreme, regina născu un băiat mare și frumos. Regele nu mai putu de bucurie și trei zile ospătară și chefuiră. I-au pus numele Făt-Frumos Pepenean și el creștea într-o lună cât alții într-un an.

După nașterea băiatului, pepenii începură să crească și să se coacă fără necazuri pe ogorul regelui. Erau atât de dulci și de buni încât vestea despre pepenii regelui Harbuz trecu hotarele. Regele vecin, Mătrăgună, ceru semințe iar Cristur și Brustur, acum mari sfetnici, îi trimiseră, numai că pe pământul lui nu răsări nimic din acele semințe.

Furios, regele Mătrăgună porni cu oastea să devasteze ogoarele regelui Harbuz.

Regele Harbuz se supără foarte, mai ales că fiind un rege pașnic nu era prea priceput într-ale bătăliei dar Făt-Frumos Pepenean îi spuse:

- Nu-ți face griji, tată! și când fluieră odată, pepenii de pe ogor ieșiră și alcătuiră o oaste care se rostogolea către oastea dușmanului Mătrăgună.

Pepenii veneau așa de iute că-i prăbușiră pe spate pe oșteni, iar Făt-Frumos trăgea cu pușca cu alice ascuns după harbuji. Într-o singură zi bătălia se termină iar oastea dușmană fu la pământ.

Peste un an, regele Mătrăgună porni iar împotriva regelui Harbuz. De data asta oastea lui era de două ori mai numeroasă dar și pepenii vecinului de sute de ori mai mulți.

Oștenii regelui făcură catapulte cu pepeni și îi loviră pe dușmani până îi nimiciră.

Regele Mătrăgună nu se lăsă. Strânse sfatul țării și hotărâră să distrugă mai întâi pepenii și apoi pe regele Harbuz. Dar cum să facă?

Trimiseră o armată de hârciogi înfometați care invadară ogoarele regelui și roaseră pepenii.

Însă mare fu uimirea regelui Mătrăgună când văzu că asupra lui vine Făt-Frumos Pepenean cu o armată de hârciogi uriași, cu burțile pline de pepeni, grași, sătui și cu puști în labe. Și începu o luptă crâncenă.

Deodată, în toiul luptei se arătă un călăreț pe un cal alb, cu plete lungi care ieșeau de sub coif. El își scoase coiful și era fiica regelui Mătrăgună, frumoasă că la soare te puteai uita dar la ea ba! Fata începu să strige:

- Ei, Făt-Frumos, oprește lupta că am să-ți fiu soție!

Făt-Frumos o privi și își duse mâna streașină la ochi. Imediat opri lupta și se făcu pace.

Se întoarse împreună cu prințesa și cu tatăl ei, regele Mătrăgună, la castelul regelui Harbuz. Acolo făcură o nuntă care ținu trei zile și trei nopți.

Regele Mătrăgună le dădu un sfert din regat dar după o vreme, fiind cărpănos, îl ceru înapoi. Pe Făt-Frumos și soția lui acest lucru nu-i făcu decât să râdă. Ei i-au dat înapoi pământurile, și încă pline cu pepeni, după care trăiră fericiți și poate mai trăiesc și azi dacă nu or fi murit.