Poveste de Crăciun

Primii fulgi de zăpadă nu începuseră încă să cadă, și Pufuleț rămăsese singur pe străzile orașului... Pufuleț, așa îi spusese mama sa, datorită blănii sale pufoase. Mama sa murise, călcată de o mașină, iar Pufuleț trebuise să își ia în piept viața sa de cățel. 
Nu mai mâncase nimic de vreo două zile iar frigul îl făcea să tremure fără oprire. De abia mai putea sta pe lăbuțele sale de cățeluș orfan. Se plimba și privea oarecum speriat la miile de luminițe ce umpluseră orașul: brazi împodobiți cu tot felul de beculețe, care mai de care mai colorate, vitrine pline de sclipici, cutii împachetate în staniol cu fundă roșie. Era un  spectacol pe care el nu îl trăise până acum. Își aminti de cele spuse de mama sa în urmă cu ceva vreme, despre un moș bătrân care vine în fiecare an și le aduce copiilor cadouri. Dar amărăciunea îl năpădi când se gândi că el era doar un cățeluș orfan, iar cățelușilor... moșul nu le aduce niciodată nimic. Era Ajunul Crăciunului iar oamenii se grăbeau către case să îl aștepte pe moș. Și cum mergea Pufuleț așa, abătut și flămând, ajunse într-o zonă mai întunecoasă, în spatele unor blocuri gri, reci și întunecate. Mare îi fu spaima când dădu bot în bot cu un motan mare, negru și fioros. Pufuleț se sperie și primul gând fu să fugă. Dar slăbit și înghețat de frig cum era, nu mai putea să se miște. 
„Ce faci, cățelușule?” îl întrebă motanul cel negru. „Nu te speria. Eu sunt Negrilă, cel mai negru dintre motanii cartierului. Ce vânt te aduce pe aici?”

Pufuleț își trase sufletul și cu jumătate de lătrat spuse: 
„M-am pierdut... Sunt Pufuleț și am rămas orfan. Nu mai am unde să mă duc...”
  Văzându-l atât de speriat și de slăbit, lui Negrilă i se făcu milă de bietul Pufuleț și îi spuse cu un mieunat prelung: 
„Te văd slăbit și flămând... Vino cu mine să te încălzești și să mănânci ceva!” 
Căpătând încredere, Pufuleț îl urmă încet pe Negrilă, care îl duse printr-o gaură la un beci de bloc. Țevile calde scoteau aburi iar Pufuleț începu să se încălzească. Negrilă plecă pe gaura beciului iar Pufuleț rămase singur. După câteva minute, Negrilă se întoarse cu o pungă de oase de la containerul cartierului. 
„Uite, mănâncă! Trebuie să-ți revii... Ne așteaptă o iarnă lungă și grea...” spuse Negrilă.

Pufuleț se apucă să mănânce din oasele aduse iar primul gând care îi veni în minte fu acela că, în sfârșit, nu mai era singur. 
 După ce Pufuleț termină de mâncat, Negrilă îi spuse: 
„Vino, am o surpriză pentru tine!” 
Când ieșiră amândoi din beci, Pufuleț avu o surpriză: din cer cădeau niște pete albe și pufoase ca blana lui. Petele ajungeau pe asfalt și se adunau în straturi. 
„Este prima ta ninsoare...” îi spuse Negrilă lui Pufuleț. Acesta era foarte impresionat de fulgii care nu se mai opreau și cădeau tot mai mulți spre pământ. Au rămas în ninsoare câteva minute bune când deodată, de după centrala termică a cartierului, o lumină puternică începu să îi năpădească. O sanie roșie și mare, cu cinci perechi de reni venea spre ei iar în sania plină de cadouri, stătea un moș mare și gras, cu pletele albe și barba lungă. Pufuleț încremeni iar instinctul său de cățeluș îl făcu să latre către sanie. Abia atunci Moșul îl zări și, oprind renii, se dădu jos din sanie la Pufuleț și noul său prieten, Negrilă. Pufuleț era atât de speriat, încât Negrilă îi șopti la ureche: 
„Nu te speria! E Moș Crăciun! Vine în fiecare an cu daruri pentru micuți...” 
Văzându-l speriat, Moșul îl luă în brațe pe Pufuleț și îl mângâie cu dragoste: 
„Cum te cheamă, cățelușule?” 
Cu jumătate de lătrat, Pufuleț răspunse: 
„Pufuleț... Sunt orfan iar singurul meu prieten este Negrilă...” 
Moșul, gândindu-se o clipă, îl luă pe Negrilă de o parte și îi șopti la ureche ceva. După care Negrilă veni la Pufuleț și îi spuse:

„Pufuleț, Moșul are de dus cadouri la doi frățiori care i-au trimis o scrisoare în care îi cer unul un cățel, iar celălalt o pisică. Moșul s-a gândit la noi. Să fim noi cadourile lui pentru acei copilași...” 
Pufuleț dădu afirmativ din cap și împreună cu Negrilă, urcară în sania Moșului.
 Și uite așa, povestea tristă a lui Pufuleț a devenit un basm fericit. Cei doi copilași au avut o mare bucurie când, dimineața, i-au găsit pe Negrilă și Pufuleț lângă cizmulițele lor. Astăzi, Pufuleț are o cușcă a lui, pe care îi scrie numele. Iar Negrilă îi mai face câte o vizită. Mai ales când Pufuleț primește oase pe care le împart frățește.
 Și se mai gândește Pufuleț la mama sa, aflată acum în ceruri... Și la Moș Crăciun ce va veni anul viitor... O dată cu primii fulgi de zăpadă...