Câine de pază

De la fereastra bucătăriei vedeam grajdul de lut, într-o rână, și în vârful unei țigle ieșite în afară, în golul alb al câmpiei, se așeza uliul. Când casa a fost gata - și de abia atunci mi-am dat seama că am să locuiesc acolo - m-am gândit imediat la soluția salvatoare – un câine pe măsura terenului și a casei, care să stea de pază zi și noapte, fără să-i pese de ger. În fața grajdului, în centrul curții i-am instalat cotețul lui Baruc, pui de câine ciobănesc, care lătra toată ziua la uliu, la vrăbii, la hârciogi și la tot ce mișca. Lătratul lui umplea noaptea, luneca în jos către râu și se lovea de dealuri. 

Puiul creștea și odată cu el creștea și siguranța mea. Se făcea tot mai rău iar față de vecinii din stânga și din dreapta, Samu bácsiși Gabi bácsi, avea o antipatie deosebită. Se apropia de îngrădituri și lătra la ei până făcea spume la gură. Cel mai rău era că nu aveam un gard solid. Ca să ridic un gard atât de lung mă costa destul și nu aveam încă banii trebuincioși. În partea dinspre Gabi bácsi era gard de fier dar într-o zi bătrânul a pus să fie scos și l-a vândut ca să-și cumpere lemne.  

În locul lui, nepoții i-au înșirat niște uluci putrede printre pomii de pe hotar pe jumătate uscați și cu ramurile smulse de vânturi. Măcar dacă m-ar fi întrebat, i-aș fi plătit pentru gard, numai să-l fi lăsat acolo. Dar când am venit de la lucru treaba era făcută.

A doua zi, numai ce aud zarvă și îl văd pe Baruc vânturându-se prin curtea lui Gabi și fugărindu-i găinile. Sărise gardul într-un loc mai scund și se prăvălise cu tot cu uluci în mulțimea de păsări care-și ciuguleau boabele. În ograda mică a lui Gabi bácsi, Baruc era și mai mare, și mai fioros. L-am strigat dar s-a făcut că nu aude.

Am alergat repede și pe când îl trăgeam de zgardă după mine, pentru că nu asculta deloc de vorbă, la o ferestruică s-a ițit capul lung ca o buturugă al lui Gabi bácsi, cu căciula înaltă. Cine știe de când privea bătrânul la câine fără a cuteza să iasă. Mi s-a făcut cald și mi-am dat jos două din cele trei pulovere. 

Așa că am început să-l țin legat să nu facă vreo poznă, cu un lanț lung, lung, să se poată mișca. Baruc se rotea în jurul cotețului iar lanțul se strângea până la capăt, după care se pornea să latre plângător și trebuia să merg să-l învârtesc înapoi ca să se elibereze.

M-am apucat să demolez un șopron dărăpănat, împreună cu soția mea, Alma iar Samu bácsi a trecut la noi cu o sticlă de lapte și s-a așezat pe grămada de lemne, uitându-se cum lucram, în vreme ce Baruc se smucea în lanț și turba.

- V-ați luat un câine mare cât frica voastră... a zis el și a început să ne explice de ce era Baruc așa de furios față de ei. Era frate cu Gabi bácsi iar pământul lui, al nostru și al lui Gabi fusese un întreg care se împărțise la trei. Baruc, stând pe bucata din mijloc simțea că pământurile din jur sunt ale stăpânului lui dar le vedea călcate de străini.

Tot așa simțise câinele tatălui lor, cel al fratelui care locuise acolo, al nepotului de la care cumpărasem locul și oricare câine ar fi stat în curtea aceea, s-ar fi purtat la fel. 

Tocmai săream cu picioarele pe o bârnă ca să o desprind, când ridic ochii și-l văd pe Baruc trăgând cotețul după el prin grădina în care se înfiripau ici, colo bețele unor copăcei și tufe. Cârligul de care fusese prins lanțul se rupsese și legasem câinele de coteț. Alma a dat fuga să-l țină pe Baruc dar n-a putut. Era cât ea iar dacă îi punea labele pe piept, chiar mai înalt. Samu bácsi s-a strecurat iute în podul grajdului, pe o scară și nu i-am mai zărit decât căciula înaltă. Am lăsat baltă demolatul. Am cărat cotețul la loc, am fixat alt cârlig în beton, am legat bine câinele și l-am dat jos pe Samu.

Într-o seară, de cum am intrat pe uliță, am zărit capul alb al lui Baruc înfipt în gard. Când îl găseam liber, ne întrebam dacă Samu bácsi și Gabi bácsi erau bine sănătoși pe lângă foc. Am deschis porțile și am băgat mașina în grajd, iar Baruc a împins-o și el, ridicat pe labele dinapoi. Într-o despărțitură țineam un măgar dăruit de Samu. I-am dat fân și am legat câinele în timp ce Alma îndesa paie în cotețul găinilor, să nu le fie frig. Se lăsa un ger așa de tăios încât mi se părea că aerul se încheagă și devine ca de metal. Ne-am îndreptat spre casă. Mi-am strigat pisica, am făcut focul, am mâncat niște pâine cu brânză și ne-am culcat. Bine-i să te odihnești la căldură pe un ger ca ăsta, în vreme ce un câine uriaș, fioros stă de pază în curte. Dar nu peste mult timp l-am auzit pe Baruc lătrând. Știam când lătra indiferent, să-și facă datoria, la trecători, când lătra cu invidie la motanul care îi trecea pe la capătul lanțului, când trecea prin propria-i curte Samu bácsisau Gabi bácsi, când se așeza

uliul pe țiglă sau când ieșeau hârciogii de sub căsuța cu unelte, dar de data asta era lătratul plin de ură către intruși.

M-am ridicat puțin, ascultând încordat. Nu, nu mi se părea. Era chiar acel ton. Am înșfăcat o lanternă și ciomagul de după ușă și am fugit sprinten, în ciorapi, îndreptând fasciculul luminos către partea de unde se auzea câinele. Baruc a venit spre mine, apoi a alergat cât l-a ținut lanțul spre fundul grădinii. Un arici mare se plimba prin buruienile înghețate. Am împins ariciul pe un făraș și l-am dus în casă ca să-l vadă și Alma. L-am sucit pe toate părțile, apoi l-am cărat înapoi în tufe.

Adormisem, când Alma m-a scuturat cu putere. Ce e? Am întrebat.

- Baruc latră, latră disperat...

- O doamne, am mormăit și m-am învelit mai bine. Dar auzul mi-a fost lovit de lătratul lui. Hm! M-am sculat și am ieșit iar cu lanterna și cu ciomagul. Câinele era preocupat de căsuța cu unelte, sub ea se afla o pivniță cu recolta de varză. Am făcut un tur prin livadă, pe lângă garduri, m-am uitat și în curțile vecine și m-am întors în casă. Soția mea stătea la fereastră și scruta întunericul.

- Sunt iepurii, a oftat ea, i-am zărit săltând pe sub pomi.

M-am culcat la loc și în vreme ce patul se lăsa pe un tărâm al somnului, l-am auzit pe Baruc lătrând. Coboram tot mai mult, zgomotele se estompau, rămâneau sus și la un moment dat pluteam pe ape de liniște, înconjurate de ziduri înalte de vată. Dincolo de ele se dădea o luptă mută, care nu ne putea atinge.

Când ne-am trezit, la ferestre lucea dimineața de iarnă iar pe perete ceasul arăta ora șapte.

La ora aceea găinile așteaptă să le ducem tainul uitându-se prin ochiurile de sârmă acoperite cu tulpini uscate. Dar nu era niciuna.

Numai cocoșul striga de zor și bătea din aripi. Am ieșit de la găini și l-am strigat pe Baruc cât am putut de tare, alergând zănatic de colo-colo, am dat năvală în  căsuța cu unelte și am înlemnit. Å¢ineam acolo o căruță, lăsată de fostul proprietar. Nu era. Am dat roată casei și m-am izbit de Alma care alerga din partea cealaltă. Fugim în grajd, măgarul nicăieri. Și nici Baruc. Am intrat în casă să dau telefon la poliție iar cocoșul după mine. A sărit pe masa din mijlocul bucătăriei și s-a pornit să bată din aripi și să vocifereze c’ocotind de indignare, încât cum eram cu telefonul la ureche iar la capătul firului un polițai calm îmi cerea o mulțime de lămuriri, i-am așezat receptorul sub c’onț și am ieșit și m-am plâns de necazul meu celor doi vecini.

- Și zi, ți-a pierit câinele, a zis Gabi bácsi cu o licărire jucăușă în ochi.

- O, de chine să nu vă pară rău, a făcut un gest smucit Samu și și-a așezat  mai bine căciula, da' găinile și măgaru'... jale!

Gabi bácsi s-a tras către ogor și m-a luat cu el. Mi-a arătat niște urme de căruță. Uite, pe aici au luat-o! Și și-a întins brațul către formele neclare ale întinderii. Mă uit și văd cum dintr-o fașă de ceață se desface un punct alb cu negru. Baruc! Ocolește o baltă cu stuf și crește. Gabi bácsi a spus repede un Viszontlátásra! și a dispărut în ograda lui. Când vine așa, am grijă să fac un salt într-o parte pentru că dacă se ciocnește de mine, mă doboară. Saltul nu-mi iese mereu și nu mi-a ieșit nici atunci. Câinele s-a prăbușit peste mine și am căzut.

L-am prins de zgardă, i-am pus lesa și am plecat cu el în direcția din care venise. Baruc mă trăgea întins. De abia în al treilea sat s-a oprit în fața unei gospodării și a început să latre. Am bătut și s-au ivit doi puștani. Ei erau făptașii. Au furat câinele ca să-l vândă pe o sumă mare de bani, găinile și măgarul le trebuiau lor, cât despre căruță, la care țineam pentru vechimea ei,  vroiau s-o pună pe foc.

L-au legat și l-au încuiat într-o magazie dar Baruc și-a ros funiile, a sărit printr-o deschizătură și a fugit. Nu s-au așteptat la asta.

Nu știu de ce mi s-a părut că ceva lipsea. Doi ați fost?

- Nu, Zsolt, Șarpe și cu Pătru sunt la dispensar.

Le-am lăsat niște bani să-și doftoricească rănile, mi-am luat măgarul, căruța și găinile și am plecat acasă, cu Baruc legat de osie. Când m-am apropiat am zărit în curte un polițai care se certa cu cocoșul. Alma desigur că stătea ascunsă în casă, după perdea și savura scena, doar o cunoșteam bine. Am oprit căruța în câmp și am așteptat să plece.