Prietena mea, Puturica

A fost odată ca niciodată o dimineață în care prietena mea, Puturica n-a mai vrut în ruptul capului să meargă la școală. Degeaba a rugat-o mama ei:

- Puturica, e ora șapte, ți-am pregătit periuța și pasta de dinți, hai la spălat! Puturica s-a întins și a căscat lung.

- Puturica, scoală-te, e șapte și zece, e gata ceaiul și pâinea cu unt! Dar de sub pătura Puturicăi s-a auzit doar un mârâit.

- Puturica, e șapte și un sfert, trebuie să te grăbești... Puturica, ți-ai făcut ghiozdanul?

- Nu mă mai duc niciodată la școală. Să fie c’ar! Vreau să doooooorm! Și s-a întors pe partea cealaltă, ba chiar a început să sforăie ușor. Dar nu a fost chiar așa de simplu, pentru că, deși Puturica nu voia să meargă la școală, picioarele ei voiau. Așa că au început să tragă de ea:

- Puturica, Puturica, e șapte și douăzeci, hai să mergem la școală... Puturica, noi suntem gata! Hai Puturica, hai, dă-ne jos din pat!

- Ba nu mă duc nicăieri! Vreau să dorm! Mergeți voi, dacă vreți, eu rămân aici!

Așa că picioarele Puturicăi au plecat spre școală, în timp ce ea a continuat să doarmă. Dar n-a trecut mult timp, că mâinile Puturicăi au început să tragă de ea:

- Puturica, Puturica, hai odată! E șapte și douăzeci și cinci, hai la școală! Noi ne plictisim acasă, du-ne la școală, Puturica! Hai, Puturica, hai...

- Ba nici nu mă gândesc. Mergeți voi, dacă vreți, eu am de gând să dorm!

Și mâinile s-au grăbit spre școală, să nu întârzie, fiindcă, după cum se știe, mâinile merg mai încet decât picioarele. Iar Puturica dormea în continuare și nu-i păsa chiar deloc că picioarele și mâinile ei au plecat la școală. Nu după mult timp, stomacul Puturicăi a început să strige și el:

- Puturica, mișcă-te odată! E șapte și jumătate... Mi-e foame și vreau să fac mișcare! Du-mă la școală, altfel plec și eu singur!

- Of, Doamne, câtă gălăgie! Dal pleacă odată și lasă-mă să dorm!
Iar stomacul, după ce a înfulecat pâinea cu unt și ceaiul, a plecat și el, bombănind și furișându-se ca să nu-l vadă cineva și să se sperie, fiindcă un stomac care hoinărește de capul lui pe stradă nu e tocmai un lucru obișnuit pentru copiii cuminți care nu întârzie niciodată la prima oră. Iar Puturica dormea fără griji dar și fără picioare, mâini și stomac. Nici nu-i păsa de asta, când urechile ei au început să strige, dar strigau foarte tare, că așa strigă de obicei urechile:

- Puturica, e opt fără douășlcinci! Te scoli... sau ce? Vrei să-ntârzii la școală iar? Puturica, auzi, Puturica...? Măi! Ești surdă...?

- Știți ceva? M-am săturat de voi! Plecați odată toți și lăsați-mă să dorm în liiiniiiiiiiiște!

Speriate, urechile au tulit-o spre școală, cu cercei cu tot iar Puturica a continuat să doarmă așa, fără mâini, fără picioare, fără stomac și fără urechi... Dormea dusă. După un timp, nu prea lung, limba ei a început să se agite. Nu prea știa cum să meargă și ea la școală și îi era frică să ia hotărâri așa, de capul ei, așa că, mai întâi, a încercat s-o trezească pe Puturica:

- Puturica! Heeei, Puturica, e opt fără douăzeci... Puturica...!

Dar Puturica nu mai avea urechi, așa că nu avea cum s-o audă, iar limba n-a mai avut ce face: și-a luat inima-n dinți și a plecat și ea, lăsând-o să doarmă fericită. Păi ce mai conta acuma, dacă tot nu mai avea nici mâini, nici picioare, nici stomac și nici urechi? Și-așa nu mai avea nevoie de limbă...

A mai trecut puțin și părul Puturicăi a început să dea târcoale în jurul capului. A văzut că urechile plecaseră și i-a venit și lui dor de ducă. S-a gândit cum s-o trezească pe Puturica și a început să tragă. A tras într-o parte, a tras în alta, pe urmă în sus și în jos, s-a tot opintit și s-a opintit dar Puturica nici gând să se trezească. Atunci nici părul n-a mai avut ce face și a luat-o și el repejor spre școală, plutind ușor, pe aripile vântului, și odată cu el zbura – mai greu, ce-i drept, dar voinicește, încercând să țină pasul, creierul Puturicăi. Care era și el destul de îngrijorat că o să întârzie la școală. Au ajuns exact la ora opt, gâfâind transpirați și s-au trântit în banca a treia de la perete, pe locul din dreapta, unde se aflau deja picioarele, mâinile, stomacul, urechile și limba.

Trebuia să intre domnul învățător și aveau emoții foarte mari să nu observe că Puturica nu era acolo. La opt fix ușa s-a deschis ușor și toată c’asa a tăcut. Copiii s-au ridicat în picioare și a intrat:

- Puturica!

Puturica a mers glonț către locul ei:

- V-am prins! Ați venit la școală fără mine! Păi să vă fie rușine, e foarte urât ce-ați făcut! Din cauza voastră era să întârzii. Habar n-aveți ce greu e să ajungi la prima oră fără picioare, mâini, stomac, urechi, limbă, păr și creier. Ia să văd, vă e rușine sau nu?

Dar picioarele, mâinile, stomacul, urechile, limba, părul și creierul n-au apucat să spună nimic și nici să le fie prea rușine, fiindcă ușa s-a deschis din nou și a intrat de data asta chiar domnul învățător. Iar Puturica de-abia a avut timp să se așeze foarte-foarte-foarte repede în banca ei.

Păi în felul acesta, până la urmă, toți au scăpat cu fața curată. Iar asta a fost ultima dată când s-a întâmplat așa ceva. Vă jur, copii, de atunci picioarele, mâinile, stomacul, urechile, limba, părul și creierul n-au mai plecat niciodată singure la școală fără Puturica, prietena mea.