O poveste cu falduri și un milion de mingi

O poveste de Mediana Stan

Povestea noastră începe să salte într-o dimineață însorită de vară când Marius, un băiețel de clasa a treia, a ieșit pe terenul de sport al unei școli din apropierea casei, unde se juca de obicei și a început să bată mingea. Înveselit de vacanța lungă care i se așternea înainte, băiețelul a tras un șut în minge atât de puternic încât mingea a zburat peste teren și a lovit o fereastră întredeschisă, spărgând-o cu zgomot. Nu era prima dată când se întâmpla asta. În curțile caselor din vecinătatea terenului de sport aterizau mereu mingi. N-o să se mai repete, spuneau puștii ca argument suprem, pentru a-l îndupleca pe proprietarul curții în care căzuse mingea să le-o restituie, dar știau cu toții că avea să se repete. Cine poate spune unde sare o minge? E ca și cum ai putea ghici unde sare iepurele, și chestia e că mingea e un adevărat iepure rotund din cauciuc care sare de multe ori nu unde vrea stăpânul, ci unde are chef.

Auzind zgomotul sticlei sparte și lătrăturile câinelui din acea casă, Marius se opri în loc înghețat. Tii! Cât ghinion a putut să aibă. Se îndreptă încet spre casele care mărgineau terenul. Numai de nu s-ar fi dus chiar acolo, se gândea el, când după colțul școlii se lovi de Dali, cu care avea întâlnire pe teren.

-Rău, spuse Dali în loc de salut. Văzuse cum mingea spărsese geamul în timp ce venea.  

-S-a dus la Fane... zise pierit Marius.

-Chiar la Fane, spuse Dali râzând cu toți dinții, forțat. Haide să ne distrăm!

Fane era un bărbat destul de în vârstă, cu un cap mic, rotund cu umeri foarte lați și brațe musculoase  terminate în niște mâini uriașe. Soția îi murise din tinerețe iar copii nu apucase să aibă. Rămăsese singur și ursuz, înrăindu-se parcă tot mai mult cu vremea. Avea un atelier de fierărie lângă casă unde lucra din greu iar în ziua aceea își odihnea mâinile cele mari balansându-se abia abia într-un fotoliu, citind ziarul și îndulcindu-se cu o cafea mare. Tocmai ducea la gură ceașca pentru a sorbi, când mingea năvăli prin fereastră împroșcând o ploaie de cioburi asupra lui, smulse ziarul care plutea desfăcut pe genunchii lui și se rostogoli de câteva ori pe covor învelindu-se în hârtia moale și foșnitoare, oprindu-se nu departe de fotoliul lui.

Fane tresări cumplit după care rămase câteva secunde nemișcat cu un ciob lung în dinți și ținând zdravăn ceașca din care cafeaua căzuse pe pantaloni. Schelălăitul cumplit al câinelui îl trezi din perplexitate, scuipă ciobul și se ridică scăpând de data aceasta bolul de porțelan cu zaț care se făcu bucăți și tresărind din nou. Se apropie de acel ceva învelit în ziar care bănuia că trebuia să fie o minge, țintuind-o cu niște ochi de fiară care savurează apropierea de pradă și conștiința că în următoarea secundă aceasta nu va mai avea nicio scăpare. În clipa următoare câinele lui Fane, un buldog mic cu cap mare și corp mic, cu urechi de liliac, atât de rău încât poștașul trecea pe partea cealaltă, dădu buzna în casă hămăind și învârtindu-se nebun în jurul pachetului, ridicând când și când capul pentru a-și privi duios stăpânul.

Tot timpul copiii din cartierul acela, cei mai obraznici din oraș, aruncau mingea în curtea lui turtindu-i florile și tufele de roșii, murdărindu-i și prăvălindu-i rufele, spărgându-i geamurile, aterizând în butoiul cu apă de ploaie, în pom sau chiar în capul lui. Erau dimineți când găsea două trei mingi poposite în grădină. Ehei, dar există soluții la toate problemele. Fane lua mingea și o tăia cu o foarfecă mare iar când veneau copiii după ea, le-o oferea amabil. De multe ori aceștia constatau că mingea lor fusese distrusă după ce îi mulțumeau călduros, ceea ce era o satisfacție în plus. Și nici câinele nu se lăsa mai prejos, freca mingea cu labele și-și băga colții cât putea de bine, de multe ori stăpânul găsind mingile gata rezolvate. Asta însemna un os în plus. Ei, veți spune, păi a mai venit vreun copil să-și ceară mingea? Deși știau asta, copiii tot veneau după mingi, fiecare sperând că cine știe, se va întâmpla ceva și va avea noroc.

Un miros de ars se împrăștia în casă. Fane se aplecă să ridice acel ceva învelit în ziar în timp ce câinele se străduia să-l împiedice trăgându-l de pantaloni și lătrând din toate puterile. Trase ziarul dând la iveală o minge de fotbal cusută din fâșii albastre, galbene și albe, vru s-o ridice dar mingea îl fripse și îi dădu drumul cu un urlet, după care începu să țopăie agitându-și mâinile prin aer, văicărindu-se,   blestemând în timp ce câinele rupea furios ziarul și schelălăia disperat.  

În acea hărmălaie se auzi soneria care era un lătrat gros de dulău, altfel ar fi rămas neauzită, sunete care îl înnebuneau pe câine și-l făcea mereu să le repete pe un ton mai înalt. Fane veni în prag și-i văzu pe cei doi copii la poartă. Ahaa! Făcu un pas afară, unul în casă, apoi iar un pas afară, apoi se hotărî și veni și le deschise. Începu a răcni la ei cu o voce ca din butoi:

-Să intrați să vă luați mingea. E acolo în casă. Și să nu vă mai văd! Acuma! Mai repede! răcnea Fane pe fundalul mârâielilor înfundate ale buldogului. Marius și Dali intrară și văzură fereastra mare și elegantă spartă, adunară cioburile, și ieșiră să aducă un făraș iar când se întoarseră găsiră cioburile risipite la loc și câinele admirându-și figura oglindită în ele și ripostând la mulțimea de câini pe care îi vedea. De fapt, buldogul știa foarte bine că pe sine se vede în sticlă și în alte oglinzi, cine știe ce vedea. O să vină tata să... spuse Marius și se duse spre minge urmărit cu încordare de Fane care își ținea mâinile înfășurate în tricoul lung și lălâu pe care îl purta. Lui Fane nu-i veni să creadă când văzu cum copilul își ia liniștit mingea și iese împreună cu Dali mulțumindu-i.

Rămase uluit privindu-i cum se depărtează, apoi se îndreptă spre sertarul cu doftorii, urmat de câine.

Tatăl lui Marius se duse la Fane chiar în seara aceea pentru a stabili plata geamului, apoi îl rugă pe copil să fie mai atent cu mingea că uite, se duc bani aiurea.

Marius avea și el un câine la care ținea foarte mult, iar peste noapte câinele îl trezi cu un scheunat ușor. Mingea aflată sub fereastră, între două mormane de cărți, arunca o lumină gălbuie iar prin ea se zărea o mișcare ca și cum ar fi fost plină cu o substanță care se frământa și se răsucea. Marius se apropie de minge iar aceasta se deschise în două și din ea ieși o ființă micuță care părea și om și insectă totodată. Avea o fețișoară micuță și frumoasă, ochi mari umflați fără gene, verzi, o gură micuță, amabilă, gât lung, un corp de copil subțirel cu cămașă albastru foarte închis, lucioasă cu manșete roșii, pantalonași albaștri, bufanți din care ieșeau niște picioare subțiri verzui cu tălpile îmbrăcate în peri lungi, cafenii. Marius se trezi vorbind cu arătarea aceea fără să deschidă gura. Era un omuleț venit dintr-o altă lume care se afla undeva aproape, o lume paralelă cu lumea noastră sau mai bine zis înfășurată în ea. Pentru a înțelege, spunea micuțul, imaginează-ți că lumea ta e perdeaua iar lumea mea este un fald al ei. 

Alergam după minge și fără să-mi dau seama am trecut hotarul dintre cele două lumi. Mingile noastre s-au unit într-un punct și au devenit o singură minge dintr-o materie mai ciudată. M-am trezit în fața unei uși sticloase în care mă puteam vedea. Mingea mea plutea pe suprafața aceea, iar acolo s-a unit cu o sferă galbenă și a trecut prin ea. Am trecut și eu și m-am adăpostit repede în minge. În câteva secunde am știut istoria acelui loc, pentru că așa sunt simțurile noastre. Eram în casa unui om care distrugea astfel de obiecte, așa că am încins bine mingea și dânsul s-a cam fript, dar n-am avut încotro.

Acum am învățat să vorbesc, spuse omulețul zburând pe masă cu niște aripi transparente și înguste făcute parcă din stropi de ploaie în care se reflecta curcubeul, și pe care Marius de abia atunci le observă. Putem vorbi și fără cuvinte și prin cuvinte. 

Marius află că noul lui prieten se numea Basti, apoi cei doi adormiră povestind, foarte fericiți, Marius și câinele acoperiți de pătură iar Basti la margine, învelit într-un colț al ei. 

Vestea că Marius își recuperase mingea întreagă de la Fane făcu înconjurul lumii copiilor din acel colț de oraș, toți erau curioși să afle dar Marius le povesti ce s-a întâmplat doar câtorva prieteni mai apropiați și cum aceștia se cam îndoiau, Basti apăru din crengile unui copac în care așteptase ascuns și făcură cunoștință. Au râs și s-au distrat de minune imitându-l pe Fane și mormăielile lui.

-          Ieteee măă, zicea Dali și se încrunta și își băga capul între umeri legănându-și mâinile întocmai ca Fane. 

În ziua aceea și în zilele următoare, minge după minge ateriza în curtea lui Fane. Și toate fierbinți ca focul. Câinele nu-și lăsa stăpânul să pună mâna pe ele, simțea de la distanță primejdia. Așa că Fane asista nepuntincios cum puștii intrau și ieșeau cu mingea pe sub nasul lui, mulțumindu-i și făcându-i și reverențe. Într-o zi, Fane se gândi să toarne apă peste o minge care tocmai se oprise în pragul casei și pe care era desenat cu pixul un chip, în care Fane își recunoscu propriul lui chip, sluțit! Iar pe partea cealaltă a mingii se afla figura amenințătoare a buldogului. Asta punea capac la toate. Fane turnă o găleată cu apă peste minge și aburi denși invadară curtea și casa de nu se mai vedea la un pas. Nici schelălăitul disperat al câinelui nu se mai auzi. Iar când aburii se risipiră, mingea nu mai era.     

Fane mai adăugă doi metri de gard din sârmă ghimpată la cei trei care erau deja iar următoarea minge se opri în sârme, spre marea lui bucurie. Marius se gândi ce să mai născocească împreună cu Basti să găsească o soluție pentru ca mingile să ajungă la Fane. Dar în dimineața următoare în pat se aflau doar el și câinele. Basti dispăruse și fără el mingea devenise o minge obișnuită. Marius se întristă dar își dădu seama că Basti se întorsese accidental în lumea lui, altfel     și-ar fi luat rămas bun, și că s-ar putea să mai vină. 

Un lucru și mai trist urmă după plecarea lui Basti. Fane nu se oprise doar la a-și înălța gardul. Făcuse mai multe plângeri la administrația orașului și cum avea prieteni acolo, cei din administrație interziseră jocurile cu mingea între anumite ore, chiar la scurt timp după ce copiii ieșeau de la școli și până se întuneca, și în anumite locuri, asta însemnând aproape în tot orașul. Plăcuțe vopsite anunțau acest lucru afișând amenzi cu multe zerouri și o liniște mare se lăsă în cartierul lui Marius în următoarele săptămâni. 

Marius se întorcea de la școală trist gândindu-se la Basti și la mingea lui minunată. Ploua și se opri privind cerul și simțind picurii curgându-i peste față. Deodată i se păru că stropii de ploaie sunt tot mai mari, mai rotunzi și la un moment dat se transformau în mingi, era ca și cum cerul ar fi căzut peste el în mingi albastre. Mingi albastre se loveau de asfalt, săreau și cădeau din nou săltând când mai sus când mai jos. Marius scoase un țipăt de bucurie, fugi la casa lui Fane și privi mulțumit curtea plină de mingi, mărul plin cu mere roșii și mingi albastre, hornul înalt și subțire ținând o minge. Fane stătea în pragul atelierului de fierărie cu un baros în mână și se uita buimac la mingi iar buldogul scotea niște sunete ascuțite. Fane făcu un pas și căzu peste mingi îngropându-se în ele. Panica și bucuria umpleau totodată orașul. Mașinile mergeau încet printre mingi, și era o isterie generală.

Nimeni nu știa ce s-a întâmplat și se întrebau unii pe alții. La picioarele lui Marius căzu o minge albastră pe care era scris un mesaj. Basti îl înștiința că la un carnaval al mingilor, copiii din lumea lui își aruncaseră mingile prin acea ușă dintre lumi pentru a ajunge la copiii din lumea lui Marius și pentru a-i înveseli, deoarece Basti aflase ce se întâmpla la ei. 

Administrația trimise camioane care să adune mingile dar copiii aruncau cu mingi în camioane, în cei ce coborau din ele, iar unii părinți se aliaseră cu copiii. Totuși adunară mingile de prisos și făcură un depozit care le va aduce un venit, spuneau unii. 

Primarul își privea orașul plin de mingi de la balconul plin de mingi, hornurile aliniate ale clădirilor purtând câte o minge, acoperișurile decorate cu mingi, și își smulgea părul din cap.

-E... e... o să-i amendez pe toți... pe toți... Nuuuu... Daaa...

- Ei, spuse un consilier cu voce moale, nu cred... că e cazul.

-Asta e... revoltă... răzbunare...

-E mai degrabă un joc, dacă-mi îngăduiți...

- E... e și mai rău, se precipită el, cu ochii holbați, e sfârșitul lumii...

-Ei, sfârșitul, cine a mai pomenit un sfârșit ca ăsta, domnule?

Marius se afla pe terenul de sport cu prietenii săi pentru a recupera jocul întrerupt atâta vreme, când se opriră încremeniți, privind. Pe aleea care mărginea terenul, printre copaci, venea nimeni altul decât Fane bătând o minge, cu mâinile lui mari, cu fața mică și roșie pe care se lărgea un zâmbet fericit. Iar la mică distanță, buldogul, pufnind, tăcând aprobator, mârâind iar, dezorientat.  

-Mă primiți portar?

-Ura! Ura!