Prințesa Glas de Clopoțel

A fost odată ca niciodată, dincoace de câmpii, dincolo de dealuri, la o urmă de opincă de Porțile de Fier, la o aruncătură de băț de cărarea pietroasă, regatul regelui Țurțure. În mijlocul cărării, sub gulerul alb al buretelui viperei, era o gaură care ducea într-o peșteră mare. Pereții erau din calcar, înveliți cu mușchi moale ca mătasea. Lumina soarelui pătrundea ici și colo, luminând doar colțuri din marea de stânci. 

Nimeni nu știa de peștera aceea, deși acolo se afla palatul maiestuos al regelui Țurțure. Nu, nu era palatul de c’eștar cu stâlpi de aur încrustați  cu pietre scumpe. Nici ferestrele nu erau împodobite cu diamante... Dar flori de gheață erau? Da, erau cu duiumul. Coloane de gheață împodobeau intrarea, tuberoze de gheață se deseneau pe podea iar pe tavan mii și mii de țurțuri albicioși zornăiau și zăngăneau.

În acest palat locuiau regina și regele Țurțure, împreună cu fata lor, prințesa Glas de Clopoțel.

Prințesa ieșea în fiecare dimineață din palat și se așeza pe malul bălții glaciare. În baltă locuiau niște peștișori roșcați, somonii orbi. Nu aveau ochi, dar urechi aveau câți solzi pe spate! Prințesa se juca toată ziua cu peștișorii, și așa de cristalin intona încât nu numai somonii orbi jucau cum le cânta ea dar și țurțurii zornăiau, zăngăneau și zuruiau. Până la Porțile de Fier se auzea cântarea din gura mare.

La o urmă de opincă de Porțile de Fier lucra Tăietorul de Lemne, când deodată un sunet îi gâdilă urechea.

- Ce-o fi zăngăneala, zuruiala asta? Aflu eu îndată, se gândi Tăietorul de Lemne. Își puse toporul în spinare, își ridică traista și porni în căutarea glasului de clopoțel.

- Vocea ta mă dezmeticește, cântecul tău mă amețește, înalță-ți glasul tău de c’opoțel! striga Tăietorul de Lemne. Prințesa Glas de Clopoțel îi răspundea însă din grotă:

- Dincoace de-ogoare negre,
La al viperei burete, 
Dincolo de văi și dealuri,
În adâncul unei peșteri,
În palat cu flori de gheață,
Å¢urțurii cântă și joacă.
Într-o baltă glaciară
Șase somonei dansează. 
Ala-bala-portocala,
Cioca-boc, eu rămân pe loc!

Merse Tăietorul de Lemne cât merse, dar nu reuși să dea de glasul de c’opoțel. Se tolăni lângă buretele viperei cu guler alb, își scoase traista și începu să mănânce cu poftă din merinde. Resturile de pâine le aruncă în gaura de sub burete și căzură chiar lângă palatul regelui Țurțure, în balta glaciară. Tăietorul de lemne mai căută un timp glasul de c’opoțel, apoi porni la drum dezamăgit.

Prințesa se uita tristă la mâncarea Tăietorului de Lemne, care plutea în baltă. Somonii orbi cu greu au împins la marginea lacului pâinea fărâmițată. Glas de Clopoțel adună firimiturile, apoi se așeză pe malul lacului și își cântă cântecelul:

Dincoace de-ogoare negre,
La al viperei burete, 
Dincolo de văi și dealuri,
În adâncul unei peșteri...

Nici nu începu bine să cânte, că deodată trop-trop, o zdupăială înfiorătoare tulbură jocul prințesei și al somonilor orbi. O oaste de soldați călări pe niște cai mari trecuse prin apropiere iar glasul de c’opoțel îi ademenise și pe ei.

Soldații scotoceau prin toată pădurea. Aruncară o privire chiar și sub gulerul alb al buretelui viperei dar degeaba, nu-și dădea nimeni seama că gaura aceea era atât de adâncă și că era de fapt gura unei peșteri. 

- Destăinuie-te, destăinuie-te, oricine ai fi, glas de c’opoțel! o chemau soldații pe prințesă.

Dar ea nu vroia să iasă din ascunziș:

 - Dincoace de-ogoare negre,
La al viperei burete, 
Dincolo de văi și dealuri
În adâncul unei peșteri,
În palat cu flori de gheață,
Țurțurii cântă și joacă.
Într-o baltă glaciară
Șase somonei dansează. 
Ala-bala-portocala,
Cioca-boc, eu rămân pe loc!

Soldații se așezară lângă buretele viperei și încinseră o petrecere ce ținu trei zile și trei nopți. Mâncară, băură, țopăiră, se rostogoliră, roata țiganului făcură iar damigenele, carafele, cuțitele, furculițele, coifurile, armurile și merindele sfărâmate în gaură le aruncară.

Plecară fără să le treacă prin minte ce rău făcuseră. Balta glaciară se umpluse cu spurcăciuni.

Plângea prințesa, boceau și peștii, se supără însăși balta, sufletul regelui Țurțure se zgudui de furie:

- Ați mâncat, ați băut, v-ați veselit,
De gunoi nu v-ați îngrijit!
Balta glaciară ați otrăvit, 
Palatul meu l-ați ponosit.
Ei, voie bună a fost, socot,
De furie ochii mei scântei scot.

Șapte zile și șapte nopți lucrară s’ujitorii palatului, de dimineață până seara, până ce curățară toată mizeria. Dar a opta zi totul reîncepu. Prințesa cânta, somonii orbi dansau, și pe rând ajungeau la gura peșterii meșteri, viteji, chiar și regi și prințese. Muzica țurțurilor pe toți îi fermeca.

Dar degeaba căutau și cotrobăiau peste tot, nu o găseau pe stăpâna glasului de c’opoțel, și negăsind-o ei își aruncau vechiturile în gaura de sub burete. Aruncară ce aruncară, până ce tot palatul se umplu cu gunoi. Strălucirea coloanelor și a tuberozelor de gheață păli, somonii orbi se îmbolnăviră. Adânc mâhnită și cu ochii în lacrimi, prințesa se închise în camera ei. Mama ei degeaba încerca să-i aline durerea, că lui Glas de Clopoțel supărarea nu-i trecea.

Ochii regelui ba scoteau scântei, ba luceau de lacrimi. El ieși la malul bălții glaciare și strigă cât putu de tare dar din cauza mormanelor de gunoaie nu străbătură până sus decât câteva sunete:

Dincoace de-ogoare negre,
La al viperei burete, 
Dincolo de mari câmpii,
Noi murim în murdării.
Băltoaca mi-ați otrăvit, 
Palatul mi-ați ponosit.
Regatul meu îl va stăpâni,
Mâna fiicei mele o va primi
Cel ce-mi va curăța țurțurii
Și-mi va vindeca somonii!

Buretele viperei fu trezit de văicăreala regelui.

Un, doi, trei, el și zisese mai departe vestea bufniței. Așa că bufnița spuse vrabiei, vrabia spuse copoiului, copoiul spuse popândăului, popândăul veveriței, veverița brotacului iar brotacul spuse buhaiului că regele Țurțure îi dă regatul și mâna fiicei lui celui care curăță palatul de gunoi.

Zbură vestea ca vântul și ca gândul și ajunse la urechile Flăcăului Sărac. Ei, bine, de atunci flăcăul nu mai avu tihnă nici zi, nici noapte. Se gândea neîncetat la palatul  glăsuitor. Se gândi el ce se gândi și într-o zi aruncă în traistă niște merinde și porni să caute palatul din peșteră.

Merse el cât merse, dincolo de câmpii, de dealuri și de păduri până ce se rătăci. Drumul îl duse până la o miriște, unde Legătorul tocmai lega un snop de paie.

- Ce cauți pe aici, flăcăule? îl întrebă Legătorul.

- Un palat adânc de gheață, 
Unde țurțurii dansează...
Spune-mi tu, pe un' s-apuc
O nevastă să-mi aduc.

- Ei, dragul meu prieten, eu sunt singurul care știe unde e palatul acesta.

Se află într-o peșteră care are o gură sub o ciupercă albă și e foarte greu de văzut. Dar de când lumea, o mână spală pe cealaltă și amândouă obrazul, îi răspunse Legătorul. Dacă îmi repari secerătoarea, eu îți spun cum să ajungi acolo. 

Flăcăul Sărac făcu târgul. De dimineață până seara șurubări până ce repară secerătoarea. Legătorul era om cinstit. Îi explică flăcăului cuvânt cu cuvânt încotro s-o ia, să se întoarcă către dreapta, să cotească către stânga, apoi să meargă tot înainte. Mai mult, scoase un colac de frânghie, îl săltă pe umărul flăcăului, apoi îl lăsă să plece. 
Merse cât merse Flăcăul Sărac, o coti la dreapta, se întoarse la stânga, se și lăsă întunericul. Observă o luminiță în apropiere.

Se îndreptă către ea. Ajunse la o casă și bătu la ușă. Era casa Meșterului Turnător.

- Cine e? Cine mă deranjează în căminul meu? grăi cu glas înțepat Meșterul Turnător și deschise oleacă ușa.

- Meștere Turnător, am venit cu gânduri bune. Doar un acoperiș îmi caut deasupra capului... Ei, și nici ceva de-ale gurii n-ar strica pentru burta mea înfometată, spuse politicos Flăcăul Sărac.

- Fie! Primești adăpost și de-ale gurii, dar până poimâine îmi faci o mie de ceaune de fier, spuse Meșterul Turnător.

- Batem palma, răspunse flăcăul și întinse mâna prin crăpătura ușii.

Meșterul Turnător îl lăsă înăuntru. Cei doi se ospătară pe cinste, apoi se hodiniră. Flăcăul Sărac se trezi a doua zi cu noaptea în cap, făcu un foc uriaș, topi fierul și-l amestecă vârtos de dimineață până seara. Apoi turnă cele o mie de ceaune și le puse unul peste altul c’ădind un munte mare de fier, de care se minunau până și păsările cerului. Atunci Meșterul Turnător grăi:

- Promisiunea ți-ai ținut, o mie de ceaune de fier ai făcut. Ia și tu un ceaun! și împinse către flăcău un ceaun uriaș.

Flăcăul îi mulțumi pentru dar și merse mai departe. De aici drumul mergea drept înainte și cât ai c’ipi ajunse la buretele viperei. El nu văzu însă buretele, nici gaură, nici mușchi, nici rază de soare. În schimb găsi coifuri, linguri, cuțite, furculițe ruginite și bocanci zdrențuiți. Scoase Flăcăul Sărac ceaunul cel mare de fier, începu să strângă mizeria. Șapte zile și șapte nopți lucră, dar nimic nu se văzu. Și vai, în a opta zi Flăcăul Sărac se puse posomorât la umbra unui stejar și își zise în gând că palatul de gheață va pieri pentru că el nu poate să se lupte singur cu gunoiul. Deodată auzi bufnița din stejar:

-Bu-hu-hu, nu te lăsa,
Că noi te vom ajuta.
Țurțurii îi vom spăla 
Și gunoiul vom căra.

Flăcăul Sărac rămase ca trăsnit la auzul glasului ciudat. Nici nu apucă să-și revină, că bufnița chemă vrabia, vrabia strigă copoiul, copoiul chemă popândăul, popândăul veverița, veverița brotacul iar brotacul buhaiul. Animalele se puseră pe treabă. Popândăul, veverița și brotacul strângeau gunoiul. Copoiul și buhaiul cărau ceaunul la groapa de gunoi. Așa merse treaba din zori și până-n seară, în fiecare zi.

Trecu mult timp. Flăcăului Sărac îi crescu o barbă lungă până când reușiră să scoată toate lucrurile acelea putrezite din peșteră. După ce termină, scoase frânghia Legătorului și o legă de trunchiul gros al stejarului. Ceaunul mare îl umplu cu apă de la izvor, îl s’obozi jos în adâncul peșterii, apoi coborî și el. 
Rămase cu gura căscată la vederea palatului uriaș.

Coloane de gheață împodobeau intrarea, tuberoze de gheață se desenau pe podea iar pe tavan mii și mii de țurțuri albicioși zornăiau și zăngăneau.

Flăcăul Sărac scoase puțină apă din ceaun și spălă intrarea, frecă podeaua cu flori de gheață, șterse unul câte unul țurțurii palizi. Umplu balta cu apă curată și spălă bine somonii bolnavi. Și să vezi minune! Somonii dintr-o dată se vindecară, începură să danseze și să cânte:

- Apă curată în baltă!
Șase somoni orbi se holbează! 
Tropa-tropa-trop, hai la joc,
Perechea mea vei fi pe loc!

- De unde muzica aceasta? întrebă prințesa Glas de Clopoțel și fugi pe malul bălții. Nu-i veni să-și creadă ochilor când văzu palatul strălucind din nou. De bucurie începu să cânte iar țurțurii ding! ding! ding! zornăiau.

- Dincoace de-ogoare negre,
La al viperei burete,
Dincolo de văi și dealuri,
În adâncul unei peșteri,
În palat cu flori de gheață,
Țurțurii cântă și joacă,
Într-o baltă glaciară 
Șase somonei dansează. 
Ala-bala-portocala,
Cioca-boc, hai la joc!

 Între timp regele, regina și toți s’ujitorii palatului o zbughiseră afară și dansau de bucurie.

Flăcăul Sărac stătea țanțoș ca un voinic ce era, dar nu putu rosti nici un cuvânt. În viața lui nu auzise cântec mai ademenitor și nu văzuse o fată mai frumoasă ca Glas de Clopoțel. Își luă inima în dinți, făcu un pas către regele Å¢urțure și grăi: 

-Băltoaca ți-am curățat,
Somonii ți-am vindecat,
Å¢urțurii cântă și joacă,
Dă-mi prințesa de nevastă!

Bătrânul rege îi bătu umărul flăcăului și spuse:

- Dragul meu fecior, de acum încolo tu vei fi stăpânul acestui palat! Iată mâna fiicei mele. Tinerii să ne trăiască, mii de țurțuri să zornăiască!

Flăcăul Sărac și prințesa Glas de Clopoțel făcură o nuntă de se auzi dincoace de câmpii, dincolo de dealuri, de la o urmă de opincă de Porțile de Fier până la o aruncătură de băț de cărarea pietroasă, și trăiră fericiți până la adânci bătrâneți, și poate mai trăiesc și azi...