Fântâna de la capătul curcubeului

Într-un sat, în apropierea unui oraș mare, locuiau doi copii, un băiețel care nu demult începuse să meargă la școală și sora lui mai mare. Nu o aveau decât pe mama lor dar într-o zi ea muri pe neașteptate iar ei trebuiră să lase școala și să-și caute de lucru. Își făcură câte o legătură cu cărți și haine și porniră pe jos către oraș. Începură să bată străzile cu c’ădiri impunătoare căutând să lucreze și să învețe o meserie totodată dar nici un meșter nu-i primea, spunându-le că fețele lor sfioase și bleguțe nu le inspiră încredere.

Ei intrară din întâmplare într-un atelier de pictură. Acolo era un șevalet mare și cineva lucra în spatele lui și nu dădea nici un semn că i-ar fi observat. Copiii înaintară încet către șevalet dar omul de după el strigă:

- Rămâneți acolo! Nu mișcați! 

Copiii rămaseră ca niște stane de piatră și stătură așa ore în șir, până când o pensulă ieși de după șevalet și le făcu semn să se apropie.

Ei înaintară încet către pictor și priviră cu uimire tabloul în care fuseseră pictați, alături de o pasăre, castele, poduri, ...mai mulți sori.

Pictorul scoase din buzunar niște bani:

- Atât vă ajunge, spuse el. Apoi își muie pensula în vopsele și se apucă iar de pictat.  

Copiii îi povestiră despre moartea mamei și ceea ce căutau iar maestrul  se gândi puțin și spuse: 

- Păi ați putea să rămâneți la mine, dimineața mergeți la școală iar când veniți stați aici în atelier și mă ajutați la pictură. 

Copiii fură de acord și de a doua zi începură lucrul la maestrul pictor.

 Dar deși își dădeau toată silința, nu puteau să potrivească anumite nuanțe de albastru sau ocru, iar treaba ieșea ca vai de lume. Maestrul se enerva și începea să-și șteargă pensulele pe hainele lor și astfel umblau mereu pătați cu vopsele de toate culorile. Ba mai mult, când se înfuria mai tare el le picta fețele și le făcea mustăți iar copiii trebuiau să iasă așa prin oraș după diferite treburi în timp ce trecătorii se opreau să-i privească și făceau haz.   

Se întâmplă că maestrul sărăci deoarece nimeni nu mai vroia să-i cumpere lucrările și căzu bolnav. Băiatul rămase lângă el iar fata plecă cu avionul în câteva țări și reuși să-i vândă tablourile pe niște sume exorbitante.  

Ea se întoarse cu o ladă plină cu bani și aur. Maestrul se făcu bine și își ceru iertare pentru purtarea pe care o avusese față de ei. El îi întrebă pe copii:

- Spuneți-mi, dragii mei, ce vă doriți?  Băiatul rosti aproape fără să se gândească: 

- Aș vrea s-o revăd pe mama! iar fata încuviință din cap. Pictorul căzu puțin pe gânduri și zise:

- Hm, e foarte greu, dar nu-i chiar imposibil.

Băiatul sări și-l prinse de haină cu mâinile crispate:

- Te rog, te rog mult, ți-aș fi recunoscător toată viața!

- Copilul meu, trebuie să-ți spun că acest lucru nu vă va face atât de fericiți pe cât credeți.

Băiatul se încruntă puțin, apoi spuse iute:

- Nu are importanță, te rog mult!

Maestrul le privi lung fețele.

- Fie! spuse el.

Își înmuie pensula în vopsele, o prinse pe fată de bărbie ridicându-i fața iar ea crezu că o va mâzgăli cum avea obiceiul și se încruntă, însă el zâmbi, îi desfăcu basmaua de pe cap și îi pictă o stea pe frunte, chiar sub păr, apoi îi legă broboada la loc.

- Trebuie să mergeți la Fântâna de la Capătul Curcubeului. O luați spre răsărit, ieșiți din oraș și mergeți pe câmp, vedeți pe unde au răsărit zambilele sălbatice. Veți ajunge la granița unei țări unde vă vor întâmpina niște grăniceri răi, înarmați până-n dinți, dar care își fac datoria, deoarece nu au voie să lase să treacă pe oricine. Dar tu, zise fetei, să dai la o parte marama, să arăți steaua din frunte și vă vor lăsa să treceți...

În Orașul Norilor nu vă poate ajuta nimeni. Totul depinde de voi, spuse pictorul înălțând un deget. Să aveți grijă când treceți Podul Curcubeului, să mergeți repede pentru că se poate destrăma în orice c’ipă!…

A doua zi cei doi copii se sculară cu noaptea în cap și se îmbrăcară cu hainele lor țărănești în care se simțeau bine. Maria, așa se numea fata, își puse  marama pe cap, își luă de mână fratele și porniră.

Afară cerul era încărcat de nori negri.

Ieșiră din oraș și merseră pe câmp, către răsărit, urmărind zambilele sălbatice de un albastru-vânăt, două zile și două nopți, fără să se oprească, după care începură să urce pe norii joși de la orizont, dar ei nu-și dădeau seama, credeau că merg tot pe pământ, numai peisajul devenea altfel, un șes  pufos, cu ierburi ciudate iar ei căutau mai departe zambilele albastre care pătau albul și cenușiul norilor. Pe alocuri, prin spărturi de nori vedeau sub ei pământul, ca o altă lume, stranie, făcută din desene și linii. 

Au mers așa multă vreme, după care la orizont au început a se contura turle și c’ădiri. Era Å¢ara Norilor, pe măsură ce se apropiau imaginile acelea se măreau tot mai mult și chiar când să treacă pe poarta monumentală a unui oraș, patru grăniceri cu fețele diforme, ca turnate în fier, în armuri cu lănci și cu scuturi îi opriră punându-le sulițele în piept. Copiii se speriară grozav și uitară ce trebuiau să facă, dar băiatul se strânse la pieptul Mariei iar mâinile i se încleștară în marama ei lungă. Aceasta alunecă iar grănicerii, văzând steaua care îi strălucea pe frunte își ridicară sulițele lăsându-i să treacă.

Cei doi copii intrară în oraș și se amestecară în mulțimea de oameni purtând veșminte vechi de secole,  iar chipurile lor erau amabile. Copiii atrăgeau atenția cu fețele lor obosite și îngrijorate. Ei se strecurau repede prin mulțime,  se opreau privind în jur dezorientați. Era un oraș foarte vechi, pavat cu dale de piatră gălbuie, lucioase, tocite de călcătura atâtor mii de oameni, o cetate cu uși și ferestre boltite, încastrate în ziduri exagerat de groase, cu conace și castele la tot pasul.

Unele străzi erau atât de înguste încât oamenii care locuiau în case opuse ar fi putut da mâna prin ferestre. Pe alocuri ele se deschideau în mici piețe rotunde cu fântâni cu cumpene de unde locuitorii cărau apă. În acoperișurile de țiglă erau tăiate ferestruici care semănau cu niște ochi iar copiilor li se părea că acei ochi c’ipeau uneori.

Pe acoperișuri se aflau cuiburi de berze, familii de câte cinci-șase păsări stăteau într-un picior c’ămpănind și privind la mulțime. Copiii nu știau dacă se cuvenea să întrebe pe cineva despre fântână. Fata opri o doamnă cu un copil de mână dar ea vorbea într-o limbă necunoscută.

Atunci băiețelul se adresă unei berze care se afla în fața unui han. Întâi crezuse că barza era făcută din lut și așezată acolo alături de niște vase cu flori dar ea făcu o mișcare și atunci copilul se opri în fața ei și o întrebă:

- Nu știți cumva doamnă Barză, unde este Fântâna Curcubeului? 
Barza îi privi cu bunăvoință și c’ămpăni:

- Se află într-un castel care are zugrăvită pe poartă o fântână, iar castelul îl găsiți dacă sunteți atenți la ochii de pe acoperișuri. Spunând acestea barza își luă zborul și se așeză într-un picior pe un horn înalt. Ei înțeleseră că atunci când ajungeau într-un punct corect, ferestruicile de pe acoperișuri c’ipeau o dată lăsând și ridicând repede, fără zgomot, obloanele de lemn.

Au rătăcit așa câteva zile, și nimeni nu le-a mai dat vreun ajutor, dar ei nu se gândeau la mâncare sau la somn, ci numai la mama. Barza pe care o întrebaseră îi urmărea și apărea pe câte un acoperiș stând într-un picior și c’ămpănind la ei: nu vă opriți, nu vă opriți!

 Străduțele aveau plăcuțe cu litere de nedescifrat și erau atât de încâlcite încât uneori aveau impresia că se întorc de mai multe ori prin locuri pe unde au mai trecut. Oboseala, foamea și aerul rece al nopților cenușii de acolo îi s’eiseră. Ei vedeau cum trecătorii îi priveau cu milă și uneori o femeie sau un bărbat ieșea la câte o fereastră sau își lăsa jos gălețile pline cu apă și spunea:

- Poftiți în casa mea, dragii mei, să vă dau demâncare și să vă odihniți... Pe un acoperiș apropiat barza stătea într-un picior privindu-i cu îngrijorare. Un instinct ciudat, cuvintele și prezența berzei îi făcea pe copii să refuze de fiecare dată.

- Știi ce? spuse băiatul fetei. Eu cred că locuitorii acestui oraș sunt veniți ca și noi, în căutarea fântânii.

Nu au putut-o găsi, nu au rezistat, au primit găzduire și au rămas aici pentru totdeauna.

- Asta cred și eu, murmură fata și se scutură ca de friguri. Nu trebuie să primim ajutor, nici dacă vom muri.

Au mai mers o vreme, fără să țină socoteala  zilelor și nopților, săptămâni, poate luni. Și într-o zi, băiatul se rezemă s’eit de un zid. Când porni mai departe, sora lui văzu că era murdar pe spate de cretă albastră și roșie și văzu că avea desenul unei fântâni. Cu ultimele puteri, copiii au bătut în poarta castelului.

O femeie bătrână și gârbovită, înveșmântată în negru, venea cu greu din fundul unei curți lungi și celor doi copii li se părea că nu mai ajunge.

Ajunsă lângă ei, își căută îndelung cheia uriașă de fier prin fustă, descuie poarta și îi pofti în curtea pavată cu dale gălbui, apoi îi conduse într-o sală a castelului cu jilțuri vechi și cu o masă mare și rotundă care ocupa aproape toată încăperea.

Copiii fură poftiți să se așeze la masă iar barza care îi urmase, veselă, se așeză și ea. Se priveau în tăblia lucioasă ca oglinda iar bătrâna stătea în fața lor și le vorbea despre Orașul Norilor, apoi îi întrebă de unde vin și ce caută. Ei îi povestiră totul iar bătrâna se duse și le aduse vase cu mâncăruri, fructe și băuturi iar în fața berzei puse un vas adânc, plin cu rodii. Copiii și barza mâncară cu poftă și îi mulțumiră. După ce sfârșiră de mâncat și de băut, văzură cu uimire că farfuriile și paharele pluteau pe apă. Masa cea lucioasă era suprafața unei fântâni. Era chiar Fântâna Curcubeului!

Bătrâna adună vasele și atunci un pește veni la suprafață și se întoarse în adânc făcând c’op! cu coada.

Copiii luară apă într-un urcior de lut, băură și toată oboseala le dispăru iar ei se făcură mai frumoși și mai voinici ca înainte. Se spălară pe ochi și bătrâna le aduse un ștergar și se șterseră. Deodată totul în jur se coloră puternic, în culori stridente. Bătrâna era o copilă de vârsta Mariei, îmbrăcată în turcoaz, cu plete roșii ca flacăra! Ea le aduse haine și îi ajută să se îmbrace, fata într-o rochie aurie iar băiatul în hăinuțe albastre.

Apoi îi conduse în turnul acelui castel, de unde se vedea tot orașul prin care orbecăiseră atâta vreme, și atunci văzură că zidurile lui erau din granit verzui și turcoaz, țiglele acoperișurilor erau colorate vesel. O rețea de poduri subțiri de curcubee unea turnurile castelelor pe deasupra orașului.

Din turnul în care se aflau pornea un curcubeu solid care urca undeva foarte sus, în cerul care părea dur și de un albastru strident. Ei își luară rămas bun de la fata în turcoaz și porniră pe pod. Amintindu-și cuvintele maestrului începură să alerge. Curcubeul urca, urca, apoi începu să coboare, ei alergau pe pantele albastre și roșii iar inima le bătea gata să le sară din piept, deoarece la capătul lui deslușeau o femeie ale cărei brațe întinse cuprindeau curcubeul și care nu putea fi decât Mama. Ea îi strânse la piept, apoi îi așeză jos și atunci văzură că era o ființă foarte înaltă, subțire și fragilă, și avea plete lungi, castanii, cu reflexe de aur. Ea se aplecă asupra lor, îi prinse de mâini și îi conduse într-un oraș și mai fantastic decât Orașul Norilor. Zidurile și turnurile lui erau mult mai înalte, mai subțiri și mai dantelate, și erau făcute din cristal și din pietre prețioase, transparente, reflectând jocurile de lumini ale soarelui.

După ce vizitară orașul și urcară într-o mulțime de turnuri, merseră pe un teren de baschet imens, făcut din mozaicuri roșii și albastre. Patru sori răsăreau și asfințeau pe rând iar pe alocuri, pe unde cerul era mai întunecat se vedeau stelele, mult mai mari decât de pe pământ. Cei trei începură să joace baschet. 

Coșurile erau foarte sus iar mingea descria volte mari. Suprafețele dure și sticloase de sub ei și din jurul lor reflectau vocile, dribling-ul mingii, în ecouri melodioase, multiplicau siluetele astfel încât fiecare se vedea într-o mulțime de imagini, exacte sau deformate puțin.

La un moment dat mama aruncă mingea atât de sus încât rămase sus și atunci văzură că fusese un soare.

Apoi mereseră pe un ogor proaspăt arat, lutos, mustind de ulei, colorat din urme groase de pensule în mii și mii de nuanțe de violet, gălbui, ocru, verde întunecat, roșu ca sângele, indigo.

Era plin de urme de copite care arătau ca niște guri cu buze enorme iar când călcau în ele prindeau picioarele și trebuiau să tragă zdravăn să iasă. Pe o pășune stăteau vacile, cu pete negre, albe și violete. Uleiul care îmbiba pământul făcea culorile să lucească mereu în alte nuanțe, după unghiul în care le priveai.  Dar  nu se murdăreau, c’isa aceea colorată luneca pe piele fără a lăsa decât pete vagi care se estompau, apoi dispăreau. Iarba avea zeci de nuanțe de verde întunecat și verde crud și era încărcată de flori aurii, violete și roșii iar din ele se vărsa un polen gros, galben. Nori de pulbere de polen sclipitor pluteau pe deasupra ierburilor cu fire groase, ca și cum ar fi fost trasate din pensule prea pline. Cei trei se așezară pe iarbă lângă niște tufe de crini, din ale căror corole atârnau  limbi lungi încărcate de polen iar când copiii se aplecară să-i miroasă, îi linseră pe obraji lăsându-le dâre de un galben întunecat.

În Orașul Curcubeului nu era nici o stradă unde să nu fie cel puțin un pictor lucrând la un zid sau la o fereastră. Cei trei merseră și pictară zidurile unei cetăți străvechi, treabă care îi captivă cu totul și care dură multă vreme.

Barza stătea cocoțată pe zid, bineînțeles, și analiza totul. Noaptea dormeau toți patru într-un pat cu saltele de nori, într-o odaie plină cu jucării.

Într-o zi toți trei s-au așezat pe podea și au început să pună cuburi unul peste altul construind tot felul de case, coloane și arhitrave, cu tot mai multe cuburi iar zidurile creșteau tot mai mari, c’ădeau acum un palat cu terase, cutreierau în sus și în jos pe scări, se priveau în pereți de oglinzi și deodată, în timp ce alergau printr-un șir de săli care dădeau una în alta au băgat de seamă ca Mama nu mai era cu ei.

Au strigat-o și au căutat-o peste tot dar nu mai era nici urmă. Întâlnirea lor luase sfârșit.

Castelul c’ădit începu să se c’atine și să se dărâme iar cei doi copii fugiră ținându-se de mâini în timp ce în spatele lor tone de cristal se prăbușeau cu zgomote asurzitoare.

Alergau pe un curcubeu care cobora pe pământ, iar barza alerga și zbura pe lângă ei.  Trecuseră de nori când  podul  începu să trepideze iar structurile lui complicate începură a se dezmembra bucată cu bucată. Ei alergau mai departe și căzură printre fragmentele de metal și sticlă, incandescente.

Nu au căzut până jos. Dintr-un avion tocmai se lansau niște parașute iar parașutiștii i-au prins pe copii în brațe și au aterizat chiar la marginea orașului de unde plecaseră. Barza ateriză și ea lângă ei.

Se întoarseră toți trei la atelierul pictorului. Deschiseră ușa și intrară fără ca maestrul să-i simtă iar de văzut nu-i vedea pentru că stătea ca de obicei ascuns după pânza lui și picta absorbit cu totul, dar barza zbură și i se așeză chiar pe șevalet.