Astăzi, când se împlinesc 158 de ani de la venirea pe lume a Poetului care cutreiera meleagurile românești în căutarea specificului sufletului nostru și melodia strămoșească, ce curge încă în venele noastre, ne amintim cu sfială de EMINESCU.

S-a vorbit despre Mihai Eminescu ca despre un geniu, s-au purtat discursuri pretențioase cu cuvinte mari, „ce din coadă au să sune”, după cum însuși poetul spune. Chiar o anumită serie de comentatori au încercat sa-l conteste pe Eminescu, să-l denigreze, însă nimeni nu i-a putut lua poeziile, nimeni nu i+a putut fura sufletul păstrat în ele.

Mihai Eminescu a fost un perfecționist al versului și al muzicalității. Se cunoaște din biografia lui faptul că și-a procurat un carnețel deosebit, cu încuietoare, în care intenționa să-și transcrie poeziile finalizate, dar, surprinzător pentru noi, după moartea poetului carnețelul a fost găsit gol. El, în idealismul său, nu și-a însă niciuna dintre poezii perfectă, pe când noi, citind Luceafărul, Odă (în metru antic), Scrisoarea I sau Glossă, rămânem fermecați.

Eminescu nu a dorit să fie sărbătorit cu fast, nu a dorit să i se ridice statui la dezvelirea cărora alții să se slăvească pe ei inșiși în discursuri patetice. El a năzuit în modestia sa de mare talent să-i fie citite poeziile, să-i fie înțelese cugetările.

Așadar, haideți să citim în tăcere Poezia lui Eminescu și astfel îi vom aduce cel mai frumos omagiu.