Un vierme verde într-o poveste cusută cu ață galbenă

-Andrei ce mai face? A trecut c’asa? m-a întrebat un prieten venit în vizită, care știa că băiețelul meu era tare leneș la învățătură. Sau mai bine zis nu avea chef să învețe, nu îl interesa nimic în afară de role și bicicletă. 
 -Andrei s-a schimbat uimitor. Acum este primul din școală, e de nerecunoscut, de parcă, într-adevăr, așa cum mi-a povestit, însuși viermele curiozității ar fi intrat în el... iertare... domnul Vierme al Curiozității. 
 Amicul meu a holbat ochii... 
 -Ceeee? 
 -Stai să-ți povestesc... 
astă toamnă, pe când se afla la bunici, trecând prin livadă, Andrei s-a oprit și a mâncat o pară. Deodată a văzut cum iarba crește uriașă și nu mai vede decât vârfurile pomilor. Se făcuse mic mic, cât o gâză. A tot orbecăit printre rădăcinile uscate, ferindu-se de un nasicorn care îl îngrozea, până spre seară, când o pasăre l-a înhățat în cioc și l-a dus în cuibul ei, să-l dea demâncare la pui. Andrei a reușit să se strecoare din cuib și a luat-o la fugă pe crengi. Atunci a zărit undeva, în vârf, o pară care răspândea lumină, ca și cum ar fi fost aprinsă pe dinăuntru. Andrei a mers până la pară și a deslușit în ea o ușiță.

Cioc, cioc! Ușița s-a dat la o parte și un vierme cu ochelari peste ochișorii negri și scăpărători, cu gura până la urechi, a ieșit ondulându-se ca și cum ar fi căutat un punct de sprijin în aer. Avea o carte într-o mână, cu un deget strecurat între file. Andrei l-a salutat iar Viermele a început să râdă de i se zgâlțâiau inelele și a spus cu un glăscior ascuțit și răgușit: 
 -Oho, oho-hoo! nu așteptam oaspeți în seara asta, dar poftește, te rog, sunt în-cân-tat! 
 Andrei a intrat în pară și a fost poftit să ia loc pe o alveolă căptușită cu mătase albă. N-a apucat să se așeze, că viermele și-a repezit capul spre el:

- Spune repede: un ver vert dans un verre vert! 
 Andrei a rămas un moment descumpănit, apoi a repetat cuvintele în timp ce gazda se ondula prin căsuță. În mijloc, pe o masă, ardea o lampă galbenă și pereții dulci și zemoși picurau și miroseau plăcut. În încăpere se aflau tot felul de rafturi înțesate cu cărți pe ale căror cotoare a citit în fugă: Biologie, Zoologie, Jules Verne, Kant. Viermele și-a pus lângă lampă ochelarii și peste ei cartea deschisă cu copertele în sus. Apoi și-a întins brațele cât a putut de mult pe deasupra capului și le-a lăsat pe creștet:
- Îmi place să citesc mai ales seara, în timpul zilei mă ocup de studiu și cercetare, vino să vezi! Și l-a condus printr-o gaură de vierme într-un laborator plin cu eprubete, mojaruri, creuzete, microscoape, și chiar un telescop. Uite, aici îmi petrec eu tot timpul, citind, examinând frunze și insecte și făcând tot felul de experiențe.
Andrei a privit prin microscop grăuncioarele de c’orofilă dintr-o frunză, apoi au revenit în sufragerie și după ce i-a povestit cum a ajuns la el, domnul Vierme i-a zis legănându-se:

-Oh, nu trebuie să te sperii că ești așa de micuț. Iată și eu sunt la fel și nici că-mi pasă. Important este doar ce-i aici, și și-a dus un deget la tâmplă. Când pleci, să mănânci o pară și ai să crești la loc. Mă duc să-ți aduc niște plăcintă cu miere, pe care am primit-o și eu de la o doamnă albină. S-a dus la cămară și a adus o frunză cu mâncarea anunțată. Mirosea atât de bine încât lui Andrei i-a lăsat gura apă și a trebuit să înghită în sec, lucru destul de stânjenitor, însă viermele s-a făcut că nu observă. Apoi s-au întins la vorbă până spre dimineață. Domnul Vierme s-a plâns că i s-a spart o lentilă de la microscop și că sunt grozav de scumpe, că laboratorul lui e departe de a fi bine dotat, că ciocănitoarea și-a scrântit o aripă și câțiva pomi dintre cei mai buni s-au umplut de omizi cât timp a stat în ghips.

Când s-a luminat de ziuă, Andrei și-a luat rămas bun. Domnul Vierme a stins lampa și l-a condus afară. 
 -Mergi sănătos, a strigat el, apoi ușa a lunecat în urma lui, închizându-se fără nici o urmă.
 Andrei a orbecăit prin pom, în lumina cenușie a zorilor și văzând un sticlete uriaș care sălta pe crengi a ronțăit repede dintr-o pară și a început să se înalțe,  iar pe măsură ce creștea mușcăturile lui erau tot mai mari. La un moment dat, a scuipat niște sâmburi și i s-a părut că îi cad din gură niște lucrușoare minuscule și binecunoscute. Un microscop, un creuzet, scăunele, un dulap mic... Îl ronțăise pe domnul vierme cu laborator cu tot. Nu mai era nimic de făcut, mai avea în mână o bucățică de pară. A mâncat–o și pe aceea, ca să termine de crescut, apoi s-a dat jos din pom și s-a întors la bunici. 
 Cum mergea întristat că ronțăise din neatenție chiar căsuța domnului Vierme, a auzit un glăscior ascuțit care venea din el:
 -Andreeeiiiii! Sunt euuu, viermeleee! 
 -Unde ești? 
 -Aici, pe o amigdală de catifea roșie.
 - Hai afară!
 -Știi, aș vreaa să văd ce-i pe suuus! a zis domnul Vierme.

Andrei nu-i putea refuza o călătorie viermelui celui ospitalier.  -Bine, i-a zis, poți să urci! 
 Viermele a urcat și fie a rămas în cap, unde probabil că s-a simțit ca acasă, în para lui, fie a ieșit pe vreo ureche și și-a lăsat doar curiozitatea și setea lui de a ști... Andrei nu l-a mai auzit și nu mai știe nimic de el de atunci dar se simte sfredelit tot timpul de dorința de a ști. Caută, citește și află... iar aflarea unui răspuns stârnește alte întrebări. 
 -Și tu ai înghițit povestea asta?... E cusută cu ață albă... 
 - Ba galbenă ca para, am zis eu, și ne-am pus pe un râs grozav.