Mămăliga miresei

Satul se numea Porumbani și era așezat în căldarea unor dealuri în formă de cocoloașe, astfel că locuitorii lui își puteau vedea vitele păscând sus, pe coame, împungând soarele cu coarnele lor răsucite. Am ajuns pe seară la casa unde eram așteptat. Bivolițele se întorceau de la păscut și se revărsau în bătăturile largi. În toate gospodăriile agitația era în toi, adăpau animalele și pregăteau cina. Am intrat și am așteptat cu răbdare să termine ciurda de adăpat și după ce s-au mistuit în grajduri, fata cea mare, o arătare cu păr spelb, deșirată și țeapănă, mi-a adus o ulcică de apă. Eram înfierbântat de drum, îmi simțeam buzele crăpate de sete. Am băut ulcica pe nerăsuflate și am mai cerut una. Mi-a mai umplut o ulcică iar stăpânul casei, tatăl fetei, un om cât un deal, cu pielea parcă arsă în cuptor și mustăți roșcate s-a stropșit la fată:

- Ad-o găleată cu lapte! Fata s-a îndreptat către fundul curții și a adus repede o găleată cu lapte  – toată familia era la muls în grajduri, și a vrut să-mi toarne în ulcică dar eu nu mai puteam –  am înșfăcat găleata și am dus-o la gură golind-o pe jumătate și vărsând și pe cămașă.

Am trântit găleata pe o masă care se afla afară, apoi am răsuflat puțin și am apucat-o iar bând până la fund. M-am șters la gură cu un ștergar, mulțumind frumos.

- Să-ți fie de bine, flăcăule, a mormăit omul privind găleata goală. Și m-a întrebat ce vânt mă aduce pe acolo, de parcă nu știa. I-am spus că am venit să-mi iau mireasă după obiceiul locului, că am auzit că satul are fete multe, frumoase și harnice.

- Asta așa e, a spus el, uite, una din ele e fiica mea cea mare. Fiind prea cu nasul pe sus și refuzând pe toți flăcăii care au cerut-o – și au cerut-o, nu glumă! - pentru că nu-i era nici unul pe potrivă de frumos și deștept, a rămas nemăritată și s-a trecut puțin, dar nu-i bai, că doar florile sunt frumoase când sunt înflorite bine, hi, hi!

Am dat din cap că așa e, privind la s’uțenia aceea. Se lăsa seara, dealurile din jur erau mai lunguiețe și mai strânse în jurul satului, ca niște năluci negre care își apropiaseră capetele și tăinuiau ceva.

În bătătura rotundă, împrejumuită cu bârne erau bălți de urină de bivoliță și din ele se ridicau aburii iar argații adunau baliga și o cărau cu roabele într-o groapă din fundul grădinii. Mirosea puternic a gunoi de grajd și a fum. Două fete, pesemne surorile mai mici, m-au condus într-o încăpere și îmbrâncindu-mă, chipurile din cauza întunericului, mi-au aprins lampa și au început să scoată și să salte așternuturile chicotind între ele. Le-am lăsat să-și facă treaba și am ieșit să mă spăl la fântână. Am scos o ciutură cu apă și mi-am turnat în cap. M-am spălat și m-am răcorit zdravăn, după care m-am șters cu ștergarul și când m-am dus să-mi trag opincile pe care le lăsasem ceva mai departe să nu se ude, am alunecat și am căzut într-o groapă cu mâl c’eios și rece. Am început să mă zbat ca să ies de acolo, am strigat după ajutor dar din casa luminată n-a ieșit nimeni; deodată am deslușit lângă mine doi ochi sticloși, bulbucați și o răsuflare iute – era o bivoliță care se înnămolea acolo și care, după mugetul înfundat nu părea prea încântată că împărțeam baia de nămol cu dânsa.

Am răcnit mai tare și din casă a ieșit pocitania cea nemăritată care mi-a spus hlizindu-se: 

- Nu te teme, sărut-o și te va lăsa să ieși nevătămat!

  Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Mă uit la dânsa, mă uit la bivoliță.

- Totuși, n-aș putea să te sărut pe tine?

- Hm, nu se cade, a zis dânsa și a început să se legene de pe un picior pe altul și să-și sucească șorțul în mâini, și-apoi nu eu stau în nămol cu mata. 

Bivolița avea o privire aprigă și își țuguiase buzele groase și băloase. Doamne, ce era de făcut? Am încercat să fug cumva, dar m-am afundat și mai tare în mâl iar dihania și-a lăsat în jos coarnele împreunate pe creștet și a mugit cătrănită rău.

Nici nu știu când am sărutat-o și am și ieșit repede. Am luat-o de la capăt cu spălatul, cu grijă să nu cad din nou în mâl iar săpunul mi-a alunecat în fântână. Pe când îmi trăgeam ițarii, am zărit în semiîntuneric o formă albă, desigur vreuna din fete, poate chiar pocitania, rămăsese în curte și se holba la mine. 

Hm! Am intrat în odaia mea și am terminat cu îmbrăcatul iar peste puțin a intrat stăpâna casei și m-a poftit la masă. Era o țărancă negricioasă, desculță, cu picioare mari și groase, și tot bombănea și netezea pe ici pe colo. M-a condus într-o bucătărie mare. La vatră două fete stăteau în picioare și mestecau de zor cu făcălețul într-un ceaun uriaș în care fierbea cu bulbuci  mămăliga, iar stăpâna casei așeza pe masa cu trei picioare străchini cu unt și brânză de bivoliță. Toată familia a venit și s-a așezat la masă, erau vreo douăzeci cu tot cu argați. Fetele au răsturnat mămăliga roșcată – cât o roată de car - pe un fund de lemn chiar în mijlocul mesenilor.

Pocitania nu se vedea și am observat că la masă erau mai multe fete drăguțe, printre care una chiar pe gustul meu. Tatăl a început să taie mămăliga felii, cu ața, pentru toată lumea.

Ca să mă distrez puțin după spaima cu bivolița, l-am întrebat cu prefăcut interes unde îi e frumusețea de fată, că nu o văd.

- Fiica mea, a spus el, e foarte gingașă într-ale mâncării și sfioasă, când simte pețitori prin preajmă se retrage –  lucru rar la o fată așa frumoasă, care vrea să fie văzută de toată lumea... 

- Aha, am zis și figura amenințătoare a omului care rostea acele cuvinte m-a ajutat să-mi rețin un zâmbet. 

- Să fie cu noroc, voinice, a zis el ridicând un țoi și dându-l de dușcă, și să-ți găsești scrisa, poate cine știe, fiica mea cea mare își va găsi un soț...

- Doamne... era să zic ferește dar m-am înecat la vreme și am zis ajută!

Am dat și eu țoiul peste cap și am început să mănânc. Ridicând brusc capul am observat cum fetele își rețineau cu greu râsul, strângând fălcile și lăsând nasurile în străchini. 
 Datina era ca la solstițiul de vară fetele de măritat din sat să facă mămăligi și să le pună pe o masă așezată în vatra satului. Iar pețitorul venea și alegea o mămăligă, fie după cum arăta, fie după gust, și se însura cu fata a cărui mămăligă o alesese. Veneau pețitori din sate îndepărtate să-și caute mirese în Porumbani.

Eu eram un flăcău tare cusurgiu la găsirea unei mirese. Și văzând că trec anii și tot nu mi se legau ochii de vreo fată, maică-mea mă trimisese în Porumbani spunându-mi că dacă eu nu mă pot hotărî, soarta va alege ea pentru mine. Maică-mea avea dreptatea ei, și mai mult, căsătoriile închegate în Porumbani erau cu noroc, și nu se pomenise vreodată ca un soț sau soție să cârtească împotriva perechii lui.

Mă simțeam îndatorat să le dau o mână de ajutor și am cerut să merg cu animalele la pășune. Mi-au dat în grijă bivolițele și caprele. M-am uitat cu teamă după  bivolița din mâl dar nu era printre ele.

Am primit traista cu ceapă și mămăligă rece și am urcat pe deal mânând ciurda, împreună cu un băiat de vreo zece ani și câțiva câini mari și flocoși. Ajunși pe culme, vitele au început să pască, apoi când soarele a fost sus am coborât cu ele la râul care încercuia dealurile și s-au adăpat și s-au înnămolit în m’aștini după cum le era tabietul. Deodată îl văd pe băiat că le împunge cu bățul și-l aud mormăind: de v-ați mărita odată, să scap de voi!

- Se mărită și ele cu bivolii lor când le vine vremea, am spus eu zâmbind.

- Ce îndrugi acolo, prostovanule? a zis băiatul pe un ton arțăgos ca al lui taică-su.

- Ce-ai spus? m-am mâniat eu și l-am înșfăcat de urechi. În acel moment toate bivolițele și-au ridicat boturile din apă și s-au pregătit să vină spre mine.

Nu prea era de glumă. L-am mângâiat pe cap pe copil iar ele au început să bea mai departe dar cu ochii bulbucați și răi ațintiți asupra mea. 
- Spune-mi, te rog, ce se-ntâmplă aici? Copilul a tăcut o vreme uitându-se pe sub sprâncene cât putea de urât.

- Uite ce-ți dau, am încercat eu să-l îmbunez. Și am scos din sân o găinușă de lut smălțuită de-ți lua ochii, m-am dus la râu, am umplut-o cu apă și am început să fluier și să gâlgâi cu ea. Era mai mult decât putea îndura el. A luat găinușa și a zis:

- Bivolițele astea pe care le paști azi sunt fete pe care sătenii le-au pedepsit deoarece nu au vrut să se ducă după cei care au ales mămăliga lor. 

- Și ele nu fac mămăligă?

- Ba da dar ele își fac mămăliga de cu seară, iar mămăliga lor este rece și tare a doua zi și rareori se întâmplă să fie aleasă vreo mămăligă de-a lor, că toți aleg mămăligă caldă, din care ies aburi. Astfel că vor rămâne nemăritate, asta l-e pedeapsa.

Deci se putea întâmpla și așa! Ne-am întors pe înserate, bivolițele ne urmau supuse, deși cu priviri aprige iar băiatul fluiera și gâlgâia din găinușă de umplea văile. Am ajuns și ne-am așezat la masă, copilul vesel iar eu îngândurat, tot rumegând povestea cu bivolițele cele nemăritate.

A doua zi toate fetele de măritat din sat s-au sculat cu noaptea în cap și s-au apucat să facă mămăliga de măritiș, cum se numea pe acolo.

Am ieșit iar și m-am spălat la fântână, cu băgare de seamă să nu cad în mâl. Animalul nu părea a fi acolo, dar cercetând m’aștina am văzut coarnele ieșite puțin.

Am intrat în casă. Pocitania era la vatră și mesteca în ceaun iar din cuptor venea un miros de tocană și de ierburi necunoscute care pesemne creșteau sus pe dealuri și erau știute numai de femeile din sat. În mod ciudat, îmi aduceau aminte de copilărie. Îmi lăsa gura apă. Așadar vroia să se mărite, bivolița bătrână. Oare surorile ei făceau și ele mămăligă? Nu se vedeau. Au început să mă treacă apele. Dacă nimeream mămăliga ei? Oare puteam să am atât ghinion? Apoi un gând îmi trecu prin cap. Erau fete care refuzau pețitorii. Dar nu erau și pețitori care refuzau fetele? Și dacă da, ce se întâmpla cu ei? Iar dacă fetele cele încăpățânate deveneau bivolițe, flăcăii cei cusurgii deveneau... bivoli?

Am mers în sat pe la prânz. Mămăligile erau înșirate pe o masă lungă, acoperită cu ștergare iar flăcăii se învârteau în jurul lor. Își frământau în mâini pălăriile, priveau, gustau. Fiecare mămăligă avea un semn iar acel semn era trecut într-un catastif ținut de vornic, astfel că nu încăpea nici o șiretenie. Pe lângă mămăligă, fetele mai pregătiseră și alte bucate care mergeau să fie mâncate cu mămăligă, sarmale, varză călită, tocană de iepuri și potârnichi și bineînțeles țoiuri cu țuică.

Mi-era o foame de-mi scăpărau ochii, pentru că pețitorii nu primeau nimic de mâncare în ziua aceea. Am privit toate mămăligile dar nici una nu se deosebea prea mult de alta. Am găsit și mămăligi reci și tari, și mi-am dat seama că spusele copilului aveau ceva adevăr.

Numai văd un flăcău în fața mea că ridică o mămăligă. Imediat s-a ivit stăpâna mămăligii, o mândrețe de fată, de era să crăp de ciudă. Alt flăcău a ridicat o mămăligă și a fost adusă nimeni alta decât sora cea drăguță a pocitaniei, de care îmi plăcuse mie. Furios pe norocul celor doi am ridicat iute o mămăligă și numai ce apare gazda mea cu pocitania de mână și zice: să fie într-un ceas bun, flăcăule! Iar pocitania îmi rânjește cu niște dinți lungi, scoși în afară și își potrivește - cu ce ifose! bogăția de păr spelb.

Cred că m-am înnegrit la față. Iar omul a răcnit: 

 - Uite ce mândrețe, nu degeaba ai așteptat atâta ca să te-nsori și ai bătut drumul până aici. Iar cum eu tăceam și o priveam aiurit, m-a-ntrebat scurt: 

 - Ei, ai ceva-mpotrivă?

 - Dd...nuuu, m-am bâlbâit eu.

 - Atunci? 

 - Sunt copleșit, e peste așteptările mele...

 - Aaa, mă bucur, a zis el și și-a frecat mâinile. Am presimțit eu că tu îmi vei fi ginere de cum ai intrat pe poartă, nu te supăra că-ți spun, așa se întâmplă uneori. Totdeauna am visat pentru fiica mea un om de ispravă.

Am vrut să fac un scandal grozav, să demasc în fața celorlalți pețitori treaba cu fetele bivolițe și pericolul în care se aflau dacă refuzau o fată, și să stârnesc o revoltă. Dar mi-am stăpânit c’ocotul. Ceva în mine îmi poruncea să merg înainte, să nu-mi atrag asupra capului vreo nenorocire. Poate o las baltă undeva pe drum, fug la mânăstire și nu-mi mai trebuie soție câte zile oi avea, m-am gândit.

Urâtania a chicotit și m-a privit drăgăstos:

 - Ian mergi, dragostea mea și culege-mi niște mușețel, că mă prăpădesc după florile astea... 

 - Imediat, drăguțo! Mi-am fluierat calul dar nu m-au lăsat să urc pe calul meu, ci mi-au adus un cal de-al lor. M-am aruncat în șa și am luat-o în sus pe deal gonind ca vântul, cu gândul că era un prilej nimerit de a scăpa de mireasă. Dar când am urcat pe o costișă cu mușețel și alte bălării, pacostea de cal m-a trântit și mi-a zis fornăind: 

 - Hai, culege mai repede să mergem înapoi că mi-e poftă de fân uscat!

Nu era nimic de făcut. Am cules o poală de mușețel, am urcat pe cal și am revenit la mireasa mea. Lăutarii cântau cântecul binecunoscut al mireselor, "Taci mireasă, nu mai plânge" și pocitania se storcea să lăcrimeze.

Ne-am așezat la masă toate perechile cele noi, vreo treizeci, și ne-am pus pe mâncat și pe băut în vreme ce lăutarii cântau din cobze. S-a încins dansul miresei și afurisita de mireasă, gătită după portul satului, dansa cu niște gesturi rigide, ciudate, de parcă înghițise un cocean care n-o lăsa să se îndoaie în voie, și din când în când se învârtea ca un titirez.

A venit vremea să plecăm. Am crezut că i se va da un cal al ei dar nu, trebuia să mergem pe același cal. Și-a luat rămas bun de la maică-sa și de la taică-su, de la surori, cumnați, frați și restul neamului, de la sora-sa cea drăguță care era și ea mireasă, și care se strâmba să nu râdă.

Apoi mi-am luat în brațe frumusețea de nevastă și am trântit-o în șa iar dânsa a început a striga și a se văita în gura mare: 

 - Tatăăă, ăsta nu mă iubește, uite m-a trântit pe cal!

- Ceee? s-a mâniat taică-su, ai grijă cum te porți, ginere!

- Nu-i adevărat, drăguța mea, ți s-a părut...

- Nu i s-a părut, a zis calul, am simțit și eu cum a trântit-o!

- Aaaii, a răcnit omul, stai așa, voinice. Hei, oameni buni, ian uitați-vă aici, flăcăului ăsta îi trebuie o nevastă mai bună. Aduceți-i ce merită!

Eu, rușinat și prăpădit, nu mai știam ce să fac, când văd că vine un alai cu o bivoliță grozav de mare, vânătă, cu pieile atârnând, în care o recunosc pe bivolița din mâl. Doamne! Se oprește și pocnește o dată din buzele de două ocale. Iar vornicul, cu catastiful sub braț:
 - Ia spune flăcăule, pe care o alegi? 
 - Nu mai vreau nici o alegere, eu rămân cu draga mea mireasă, am spus tremurând.

Am urcat la spatele miresei și am vrut să dau pinteni calului dar maică-sa mi-a strigat cu o voce ascuțită: 
 - Bivolița face parte din zestre, vine cu voi. Să nu mergeți repede, să nu obosească!

Știam că zestrea venea mai pe urmă, după vreo două săptămâni, de ce trebuia ca bivolița să vină odată cu noi?

- Nici o grijă, am spus. Am pornit la pas, cu bivolița alături dar când am trecut dealurile și nu ne mai putea zări nimeni, am îmboldit calul care a început să fugă ca vântul. Tocmai mă gândeam că am scăpat de animalul acela dezgustător când am simțit o arsură în spate. Întorc capul și văd bivolița gonind după noi cu coarnele coborâte de sub care împungeau ochii... 

- Stai, am strigat, stai că te aștept să mergem împreună...

Bivolița a încetinit și am făcut popas, vreme în care a păscut iarba fragedă. Mireasa a cerut să fie dată jos de pe cal și a început a dansa iar eu priveam când la ea când la  bivoliță și la un moment dat mi s-a părut că avea  haz. La următorul popas, după ce am desfăcut ștergarul și am mâncat împreună vorbind câte-n lună și-n soare, am încălecat și am pornit veseli mai departe, în pas cu bivolița. Pe drum am simțit că mă ademenea tot mai mult iar când am ajuns acasă era tot atât de frumușică pe cât era bivolița de respingătoare.  

Maică-mea ne-a ieșit în întâmpinare iar eu i-am zis mândru:

- Uite ce noră ți-am adus!

Ea a privit lung, a dat să zică ceva și a tăcut. Mireasa a sărit pe cuptor iar bivolița s-a tolănit în prag și a început să caște și să rumege și acolo a rămas până în ziua de azi.

Peste o săptămână au sosit douăsprezece care cu zestre și o cireadă mare de bivolițe. Maică-mea a dat din cap, bucuroasă: 
- Așa mai merge...

Asta a fost... Am avut trei feciori și am trăit fericiți până la adânci bătrâneți și uite că am apucat să vă povestesc cum mi-am găsit mireasă...