Asfalt, te iubim!

 Mașina e tratată de noi ca o prințesă. Ea nu poate fi atinsă sau zgâriată. E îngrijită, arătoasă și mereu curată. Dacă e nouă, stă în vitrină, într-un spațiu curat și încălzit. Omul îi construiește chiar și o încăpere, de multe ori mai mare decât camera propriului copil, ca iarna să nu sară cumva vopseaua de pe ea. Mașina are voie să stea și pe trotuar, legal. Câte nu facem noi, pentru o mașină!


Ce, dacă OMUL nu mai are loc pe trotuarele orașului! O poate ocoli.


De multe ori pornim la plimbare cu odraslele nostre stânjeniți și cu frică. Copiii, care ar fugi bucuroși pe trotuare și ar ridica o frunză îngălbenită de pe jos, sunt sfătuiți să umble lent, cât mai aproape de noi, ca să nu atingă cumva mașinile parcate.


Dar, da suntem revoltați ca cetățeni, dar mai ales ca părinți, că nu avem asfalt suficient în jurul nostru. Dacă întâmplarea face să avem totuși o bucată de șosea prin preajmă, nu suntem mulțumiți de calitatea acesteia. Luăm imediat atitudine civică dacă drumul nu e construit din materialul cel mai bun, dacă nu e destul de lat, drept, lin sau fin. Sigur, e dreptul nostru să sesizăm neregulile, e chiar și datoria noastră să o facem. Admit, că suntem indignați pe bună dreptate, într-un fel. Contribuim cu muncă cinstită la dezvoltarea orașului și e nedrept față de noi să nu avem condiții decente de trai.


Cu trecerea anilor însă tânjim din ce în ce mai mult după asfalt, de parcă a fi înconjurat de betoane, e o nevoie primară al omului modern. Chiar și la ședințe banale la grădinițe și școli, facem front comun și suntem mai uniți ca niciodată. Cerem hotărâți și insistenți mai mult asfalt și parcare mai mare lângă instituțiile de învățământ!


Ne învelim în smoală, nisip și beton. Cine are și marmură, e boier. În toată goana aceasta după șosele, orașul a devenit gri, murdar, monoton și zgomotos, iar ca să ascundem acest adevăr trist, ne amăgim în fiecare an, cu leduri aurii, agățate pe stâlpii străzilor.


Fugim după asfalt. Chiar și casele noastre sunt construite lângă șoselele cele mai bune. Amplasarea clădirilor nu se mai face în funcție doar de rețelele de drumuri, ci de numărul șoselelor ASFALTATE. O clădire construită pe o stradă asfaltată valorează mult mai mult, decât una, care este amplasată pe un drum pietruit. Șoseaua are putere și face diferența.


De ar trebui să refacem ierarhia lui Abraham Maslow, nevoile fiziologice ale omului de astăzi, pot fi înlocuite, cât ai clipi, cu ”nevoia de asfalt”, iar în vârful piramidei am putea pune MAȘINA. Această iubire oarbă pentru drumuri, o amplifică și presa, care aproape zi de zi vorbește împătimit de calitatea supremă al asfaltului din vest, jelind și suspinând când vine vorba despre nisipul și smoala românească. Se fac studii de fezabilitate, se fac sondaje și cercetări științifice în numele asfaltului.


Vă întreb însă omenește, părinți de la părinți? În numele copiilor noștri, care vorba vine, sunt lumina ochilor, facem la fel de mult, precum ne zbatem ca mașinile noastre să aibă un asfalt mai bun?


Adevărul trist e că, nu. Acceptăm, fără să ne revoltăm, că în douăzeci de ani s-a tencuit o școală, unii fiind chiar mulțumiți de această performanță. Ne trimitem copiii an de an, zi de zi, în încăperi mult prea mici, de câțiva metrii pătrați, ca să primească ”o educație bună”, fără să facem front comun, fără să-i apărăm hotărâți și insistenți drepturile celor despre care spunem să ne sunt cei mai dragi de pe lume. Nu suntem indignați și revoltați deloc de condițiile de studiu și dotările necorespunzătoare ale instituțiilor de învățământ, pentru care plătim în aceeași măsură, precum contribuim și la ”fondul de asfalt”.

Când vine vorba de educație, orașul brusc devine umil. El nu se exprimă, nici măcar nu suspină și nu jelește. E o tăcere... ca în mormânt.

 

 De Imola Ognean


Acordă o notă

Media Rating: 5.2/10 (total: 42)

Taguri