Fata babei și fata moșului

Era odată un moșneag ș-o babă; și moșneagul avea o fată, și baba iar o fată.
Fata babei era slută, lenesă, țâfnoasă și rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cu s-alintă cioara-n lat, lasînd tot greul pe fata moșneagului.
Fata moșneagului însă era frumoasă, harnică, ascultatoare și bună la inimă.
Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune și frumoase.
Dar această fată bună era horopsită și de sora cea de scoarță, și de mama cea vitrigă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace și răbdatoare; căci altfel ar fi fost vai ș-amar de pielea ei.
Fata moșneagului la deal, fata moșneagului la vale; ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuietul în spate la moară, ea, în sfirșit, în toate părțile după treabă.
Cât era ziulica de mare, nu-și mai strângea picioarele; dintr-o parte venea și-n alta se ducea.
Ș-apoi baba și cu odorul de fiică-sa tot cirtitoare și nemulțămitoare erau.
Pentru babă, fata moșneagului era peatră de moara în casă; iar fata ei, busuioc de pus la icoane.
Când se duceau amândouă fetele în sat la șezătoare sara, fata moșneagului nu se încurca, ci torcea câte-un ciur plin de fuse; iar fata babei îndruga și ea cu mare ce câte-un fus; ș-apoi, când veneau amândoua fetele acasă noaptea târziu, fata babei sărea iute peste pârleaz și zicea fetei moșneagului să-i deie ciurul cu fusele, ca să-l ție până va sări si ea.
Atunci fata babei, vicleană cum era, lua ciurul și fuga în casaă la babă și la moșneag, spuind ca ea a tors acele fuse.
În zadar fata moșneagului spunea în urmă că acela este lucrul mâinilor sale; căci îndată o apucau de obraz baba și cu fiica-sa și trebuia numaidecit să rămîie pe-a lor.
Când venea duminică și sărbătorile, fata babei era înpopoțonată și netezita pe cap, de parc-o linsese vițeii.
Nu era joc, nu era claca în sat la care să nu se duca fata babei, iar fata moșneagului era oprită cu asprime de la toate aceste.
Ș-apoi, când venea moșneagul de pe unde era dus, gura babei umbla cum umblă melița: că fata lui nu ascultă, că-i ușernică, că-i lenesa, că-i soiu rău… că-i laie, că-i bălaie; și că s-o alunge de la casa; s-o trimită la slujbă, unde știe, că nu-i de chip s-o mai ție; pentru că poate să înnăravească și pe fata ei.
Moșneagul, fiind un gura-cască, sau cum iți vre să-i ziceți, se uita în coarnele ei, și ce-i spunea ea sfint era.
De inimă, bietul moșneag poate c-ar mai fi zis câte ceva; dar acum apucase a cânta gâina la casa lui, și cucoșul nu mai avea nici o trecere; ș-apoi, ia să-l fi pus păcatul să se întreacă cu didiochiul; căci baba și cu fiică-sa il umpleau de bogdaproști.
Într-una din zile, moșneagul, fiind foarte amarât de câte-i spunea baba, cheamă fata și-i zise: - Draga tatei, iaca ce-mi tot spune ma-ta de tine: că n-o asculți, că ești rea de gură și înnarăvită și că nu este de chip să mai stai la casa mea; de-aceea du-te și tu încotro te-a îndrepta Dumnezeu, ca să nu se mai facă atâta gilceavă la casa așa din pricina ta.
Dar te sfătuiesc, ca un tata ce-ți sunt că, orișiunde te-i duce, să fii supusă, blajină și harnică; căci la casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o; c-a mai fost și milă părinteasca la mijloc!… dar prin străini, Dumnezeu știe peste ce soiu de sămânța de oameni îi dă; și nu ți-or putea răbda câte ți-am răbdat noi.
Atunci biata fată, văzând că baba si cu fiica-sa voiesc cu orice chip s-o alunge, saruta mina tata-sau si, cu lacrimi în ochi, pornește în toată lumea, departându-se de casa părintească fără nici o nădejde de întoarcere! Și merse ea cât merse pe-un drum, pâna ce, din întâmplare, îi ieși înainte o cățelușă, bolnavă ca vai de capul ei și slabă de-i numărai coastele; și cum o văzu pe fata, ii zise: - Fata frumoasă și harnică, fie-ți milă de mine și mă grijește, că ți-oiu prinde și eu bine vrodată! Atunci fetei i se făcu milă și, luând cățelușa, o spălă și-o griji foarte bine.
Apoi o lasă acolo și-și căută de drum, mulțămită fiind în suflet că a putut săvirși o faptă bună.
Nu merse ea tocmai mult, și numai iaca ce vede un păr frumos și înflorit, dar plin de omizi în toate părțile.
Părul, cum vede pe fata, zice: - Fata frumoasă și harnică, grijește-mă și curața-mă de omizi, că ți-oiu prinde și eu bine vrodata! Fata, harnică cum era, curăți părul de uscături și de omizi cu mare îngrijire și apoi se tot duce înainte să-și caute stăpân.
Și, mergând ea mai departe, numai iaca ce vede o fîntână milita și părăsită.
Fîntână atunci zise: - Fata frumoasa si harnica, ingrijeste-ma, ca ti-oiu prinde si eu bine vrodata! Fata rineste fintina si-o grijeste foarte bine; apoi o lasa si-si cauta de drum.
Și, tot mergând mai departe, numai iaca ce dă de-un cuptior nelipit și mai-mai să se risipească.
Cuptiorul, cum vede pe fata, zice: - Fată frumoasă și harnică, lipește-mă și grijește-mă, că poate ți-oiu prinde și eu bine vrodată! Fata, care știa că de făcut treaba nu cade coada nimănui, își sufleca mânicile, calcă lut și lipi cuptiorul, il humuli și-l griji, de-ți era mai mare dragul să-l privești! Apoi își spala frumușel minile de lut și porni iarăși la drum.
Și mergând ea acum și zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci; cu toate aceste, nu-și pierdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse tot înainte până ce, într-una din zile, des-dimineață, trecând printr-un codru întunecos, dă de-o poiană foarte frumoasă, și în poiană vede o căsuță umbrită de niște lozii pletoase; și când s-apropie de acea casă, numai iaca o babă întâmpină fata cu blândețe și-i zice: - Da' ce cauți prin aceste locuri, copilă, și cine ești ? - Cine să fiu, mătușă ? Ia, o fata săracă, fără mamă și fără tată, pot zice; și numai Cel-de-sus știe câte-am tras de când mama care m-a facut a pus mânile pe piept! Stăpân caut și, necunoscând pe nime și umblând din loc în loc, m-am rătăcit.
Dumnezeu însa m-a povățuit de-am nimerit la casa d-tale și te rog să-mi dai salășluire.
- Sarmana fată! zise bătrâna.
Cu adevarat numai Dumnezeu te-a îndreptat la mine și te-a scăpat de primejdii.
Eu sânt sfânta Duminică.
Slujește la mine astăzi și fii încredințată că mâine n-ai să ieși în mâinile goale de la casa mea.
- Bine, măicuță, dar nu știu ce trebi am să fac.
- Ia, să-mi lași copilașii, care dorm acum, și să-i hrănești; apoi să-mi faci bucate; și, când m-oiu întoarce eu de la biserică, să le găsesc nici reci, nici fierbinți, ci cum is mai bune de mâncat.
Și, cum zice, bătrâna pornește la biserică, iară fata suflică mânicile și s-apucă de treabă.
Întâi și-ntâi face lautoare, apoi iese afară și începe a striga: - Copii, copii, copii! Veniți la mama să vă leie! Și, când se uită fata, ce să vadă ? Ograda se umpluse și pădurea fojgăia de-o mulțime de balauri și de tot soiul de jivine mici și mari! Însă, tare în credință și cu nădejdea la Dumnezeu, fata nu se spărie; ci le ia pe câte una și le îngrijește cât nu se poate mai bine.
Apoi s-apuca de facut bucate, și când a venit sfânta Duminică de la biserică și a văzut copiii lauți frumos și toate trebile bine făcute, s-a umplut de bucurie; și după ce-a șezut la masă, a zis fetei să se suie în pod și să-și aleagă de-acolo o ladă, care a vrea ea, și să și-o ieie ca simbrie; dar să n-o deschidă pân-acasă, la tată-său.
Fata se suie în pod și vede acolo o multime de lăzi: unele mai vechi și mai urâte, altele mai noi și mai frumoase.
Ea însă, nefiind lacomă, s-alege pe cea mai veche și mai urâtă dintre toate.
Și când se dă cu dânsa jos, sfânta Duminică cam încrețește din sprincene, dar n-are încotro.
Ci binecuvintează pe fata, care își ia lada și se întoarnă spre casa părintească cu bucurie, tot pe drumul de unde venise.
Când, pe drum, iaca cuptiorul grijit de dânsa era plin de plăcinte crescute și rumenite… Și mănâncă fata la plăcinte, și mănâncă, hăt bine; apoi își mai ia câteva la drum și pornește.
Când, mai incolo, numai iaca fântina grijită de dânsa era plină până-n gura cu apa limpede cum îi lacrima, dulce și rece cum îi gheață.
Și pe colacul fântînei erau două pahare de argint, cu care a băut la apă până s-a răcorit.
Apoi a luat paharele cu sine și a pornit înainte.
Și mergând mai departe, iaca părul grijit de dânsa era încărcat de pere, galbene ca ceara, de coapte ce erau, și dulci ca mierea.
Părul, văzând pe fata, și-a plecat crengile-n jos; și ea a mâncat la pere și s-a luat la drum câte i-a trebuit.
De-acolo mergând mai departe, iaca, se intâlnește și cu cățelușa, care acum era voinică și frumoasă, iară la gât purta o salbă de galbeni pe care a dat-o fetei, ca mulțămită pentru ca a căutat-o la boală.
Și de aci, fata, tot mergând înainte, a ajuns la tată-său.
Moșneagul, când a văzut-o, i s-a umplut ochii de lacrimi și inima de bucurie.
Fata atunci scoate salba și paharele cele de argint și le dă tătâne-sau; apoi deschizând lada împreună, nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite și turme de oi iese din ea, încât moșneagul pe loc a întinerit, văzând atâtea bogății! Iară baba a rămas oparită și nu știa ce să facă de ciudă.
Fata babei și-a luat inima-n dinti și a zis: - Las', mamă, că nu-i prădată lumea de bogății; mă duc să-ți aduc eu și mai multe.
Și cum zice, pornește cu ciuda, trăsnind și plesnind.
Merge și ea cât merge, tot pe acest drum, pe unde fusese fata moșneagului; se întâlnește și ea cu cățelușa cea slabă și bolnavă; dă și ea de părul cel ticsit de omide, de fântîna cea milită și seacă și părăsită, de cuptiorul cel nelipit și aproape să se risipească; dar când o roagă și cățelușa, și părul, și fântîna, și cuptiorul să se îngrijească de dânsele, ea le răspundea cu ciudă și cu bătaie de joc: - Da' cum nu! ? că nu mi-oiu feșteli cu mânuțele tătucuței și a mămucuței! Multe slugi ați avut ca mine ? Atunci, cu toatele, știind că mai ușor ar putea căpăta cineva lapte de la o vacă stearpă decât să te îndatorească o fată alintată și leneșă, au lasat-o să-și urmeze drumul în pace și n-au mai cerut de la dânsa nici un ajutor.
Și mergând ea tot înainte, au ajuns apoi și ea la sfânta Duminică; dar și aici s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie și prostește.
În loc să facă bucatele bune și potrivite și să leie copiii sfintei Duminici cum i-a lauat fata moșneagului de bine, ea i-a opărit pe toți, de țipau și fugeau nebuni de usturime și durere.
Apoi bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era de chip să le poată lua cineva în gură… și când a venit sfânta Duminică de la biserică, și-a pus mâinile-n cap de ceea ce-a găsit acasă.
Dar sfânta Duminică, blândă și îngăduitoare, n-a vrut să-și puie mintea c-o șturlubatecă și c-o leneșă de fată ca aceasta; ci i-a spus să se suie în pod, să-și aleagă de-acolo o ladă, care i-o placea, și să se ducă în plata lui Dumnezeu.
Fata atunci s-a suit și ș-a ales lada cea mai nouă și mai frumoasă; căci îi plăcea să ieie cât de mult și ce-i mai bun și mai frumos, dar să facă slujbă bună nu-i plăcea.
Apoi, cum se dă jos din pod cu lada, nu se mai duce să-și ieie ziua bună și binecuvântare de la sfânta Duminică, ci pornește ca de la o casă pustie și se tot duce înainte; și mergea de-i pârîiau călcîiele, de frică să nu se răzgândească sfânta Duminică să pornească după, dânsa, s-o ajungă și să ieie lada.
Și când ajunge la cuptior, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar când s-apropie să ieie dintr-însele și să-și prindă pofta, focul o arde și nu poate lua.
La fântînă, așișderea: pahăruțele de argint, nu-i vorbă, erau, și fântîna plină cu apa până-n gură; dar când a vrut fata să puie mâna pe pahar și să ieie apă, paharele pe loc s-au cufundat, apa din fântînă într-o clipă a secat, și fata de sete s-a uscat!… Când prin dreptul părului, nu-i vorbă, că parcă era bătut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeți c-a avut parte fata să guste vro una ? Nu, căci părul s-a făcut de-o mie de ori mai nalt de cum era, de-i ajunsese crengile la nouri! S-atunci… scobeste-te, fata babei, in dinti! Mergind mai înainte, cu cățelușa încă s-a întâlnit; salba de galbeni avea și acum la gît; dar când a vrut fata să i-o ieie, cațelușa a mușcat-o de i-a rupt degetele și n-a lasat-o să puie mâna pe dânsa.
Iși mușcă fata acum degetele mămucuței și ale tătucuței de ciudă și de rușine, dar n-avea ce face.
În sfirșit, cu mare ce a ajuns ea și acasă, la mă-sa, dar și aici nu le-au țicnit bogăția.
Căci, deschizând lada, o mulțime de balauri au iețit dintr-însa și pe loc au mâncat pe babă, cu fată cu tot, de parcă n-au mai fost pe lumea asta, și apoi s-au făcut balaurii nevăzuți cu ladă cu tot.
Iar moșneagul a rămas liniștit din partea babei și avea nenumărate bogății; el a măritat-o pe fiică-sa după un om bun și harnic.
Cucoșii cântau acum pe stâlpii porților, în prag și în toate părțile; iar găinile nu mai cântau cucoșește la casa moșneagului, să mai facă a rău; c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau.
Numai atât, că moșneagul a rămas pleșuv și spetit de mult ce-l netezise baba pe cap și de cercat în spatele lui cociorva, dacă-i copt mălaiul.