Educația diferențiată

Vorba simplă e asemeni unui fruct copt... zemos, gustos, aproape că l-ai înghiți dintr-una. Vorba sofisticată, cea apartinând registrului formal e uneori seacă... aceasta e scuza mea pentru abordarea temei educației diferențiate din perspectivă subiectivă, personală. Că ne place sau nu, trebuie sa acceptăm că în calitatea lor de mașinării sociale, oamenii n-au fost si nici nu vor fi vreodata egali, așa că diferențierea și diferențele trebuie acceptate si chiar cultivate. 

Nu am putea spune că rolul cultivării acestor diferențe îi aparține în exclusivitate școlii, însă nici nu putem afirma că menirea școlii, prin caracterul său obligatoriu, este de a produce indivizi „în serie”. Faptul că aceasta nu e menirea nici pe departe a școlii o dovedește curriculum-ul diferențiat și variantele sale: curriculum diferențiat ca metodologie (cuprinde metode și tehnici diferite de predare), ca nivel (înceracă să rezolve problema accesibilității învățământului – creșterea sau reducerea nivelului de dificultate), diferențiat prin aprofundare (se repectă conținutul programei școlare, însă fie temele obligatorii sunt studiate mai în detaliu, fie se studiază conținuturile neobligatorii prevăzute în programă), diferențiat prin extensiune (sunt introduse teme, capitole și chiar discipline noi – aici poate fi încadrat și curriculum-ul la decizia școlii).

În ultima vreme „educația diferențiată” a încetat a fi o simplă notiune dintr-un tratat de pedagogie, ea nu mai face referire nici la tipurile de curriculum diferențiat, devenind parte a practicii de zi cu zi: elevii sunt destul de variați, iar noțiunea diferențierii nu ar trebui să se plieze doar pe extreme (copii supradotați sau copiii cu potențial inelectual scăzut). Bunăoară, profesorul ar trebui sa fie in permanența pregătit să ofere fișe suplimentare de lucru elevilor ce manifestă un interes ridicat față de problema în discuție, sau dimpotrivă, celor ce au ramas prea mult in urmă.  Îmi amintesc cazul pe care mi l-a prezentat o profesoară de limba engleză:  un numar de 3 elevi din clasa a VIII-a au probleme serioase în ceea ce privește cunoștințele dobândite, întrucât acestea nu pot fi  numite nici măcar de baza.

Profesoara lucrează separat cu aceștia, ignorând complet cerințele programei de clasa a VIII-a și considerând că dacă la sfârșitul clasei cei trei elevi vor reuși să poarte o conversație simplă, satisfacția profesională va fi una pe măsura. Deși nu e excepțional, acesta se poate considera un exemplu de educație diferențiată. Însă, deși în teorie lucrurile par a fi cât se poate de simple, munca pe care o depune dascălul e una enormă și de cele mai multe ori lipsită de satisfacție, întrucat cei mai mulți elevi sunt reticienți. Și dacă e sa fim pragmatici.... profesorul nu e plătit „diferențiat”. 

Pentru școlile din mediul rural, în special pentru cele care cuprind elevi rromi, educația diferențiată devine o necesitate, însă atât timp cât aceasta nu e susținută de familie sau comunitate, ea devine doar o „rubrică” pe care metodiștii sau inspectorii o bifează cu plăcere, sau un „bolovan” pe care un dascăl - Sisif îl rostogolește fără rost. Aș încheia cu o întrebare deschisă: Cum credeți că funcționează „educația diferențiată” în cazul claselor simultane?  

Bibliografie:
Voiculescu, Elisabeta et al, Psihopedagogie, Alba Iulia: Ed. Aeternitas, 2006

 

 de Corina Roșca, profesoară de limbă engleză