O viziune asupra poveștilor

Nu m-am gândit niciodată că unele poveşti foarte cunoscute sunt greu de povestit până nu le-am istorisit copilului meu. E nouă seara şi copilul se duce la culcare. Mă aşez lângă el cu o carte şi el zice că vrea povestea „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”. Povestea începe cu tabloul frumos în care o împărăteasă stă la fereastră, coase, se înţeapă la deget şi admiră roşul picăturilor de sânge pe zăpadă; îşi doreşte o fetiţă zugrăvită în aceste culori şi astfel se naşte Albă ca Zăpada.

Împărăteasa moare, în locul ei apare mama vitregă, o forţă a răului, ascunsă perfid sub o înfăţişare frumoasă. Ea îi dă poruncă unui vânător să o ducă pe Albă ca Zăpada în pădure şi s-o ucidă, să-i aducă drept dovadă inima şi plămânii fetei. Vânătorul o ia pe fată cu el la vânătoare. Ajunşi în pădure scoate pumnalul şi se pregăteşte „să-i străpungă inima nevinovată”. Aici cuvintele au o putere care mă fac să văd organul cel roşu, musculos, sângele, vârful pumnalului...  Vânătorului i se face milă de fată şi o lasă să fugă sub cuvântul că nu va mai călca niciodată pe la curtea tatălui său. El duce în locul hm, inimii şi plămânilor fetei, organele unei căprioare. Mama vitregă le frige şi le înghite crezând că mănâncă inima şi plămânii fiicei ei vitrege.

Îl văd pe Anthony Hopkins în rolul psihopatului Hanibal mâncând bucăţele de creier dintr-o tigaie şi simt nevoia să specific că filmul este interzis copiilor. Mă gândesc că este o poveste care ar merge doar ca film, în care aceste asasinate sunt evitate prin regia filmului, şi nu sunt descrise în cuvinte. Mai departe se ştie, vrăjitoarea se deghizează într-o negustoreasă şi o îmbie pe fată cu o centură cu care o strânge până i se taie respiraţia. La a doua crimă sau tentativă de crimă cu premeditare, îi înfige în păr un pieptene otrăvit, la a treia crimă o otrăveşte cu vestitul măr, preparat astfel încât să fie pe jumătate inofensiv, pe jumătate letal. Aici copilul asistă la câteva lecţii despre cum să ucidă.

El devine foarte receptiv şi cere detalii: cum s-a otrăvit Albă ca Zăpada cu pieptenele? Răspuns: păi otrava a intrat în piele, din piele s-a dus în sânge şi aşa în tot corpul, dar nu-i mai bine să citim altă poveste? Ia să vedem, basme româneşti. Trei inşi s-au dus la vânat şi s-au rătăcit. S-au urcat într-un copac şi s-au uitat în toate părţile. Au văzut departe o lumină şi când s-au dus acolo era un foc la care o jumătate de om frigea un om. Ăăăă, ceva ni se întoarce pe dos, la amândoi. Din „Prâslea cel voinic şi merele de aur”, ţâşneşte sângele, sunt trei zmei cărora li se taie capul cu sabia,  Prâslea îşi taie o halcă din picior să-i dea să mănânce păsării care îl scoate de pe tărâmul celălalt, iar la sfârşit fraţii săi sunt zdrobiţi de o bombă din fier. Dacă decapitarea şi alte scene de cruzime apar datorită vechimii acestor poveşti care păstrează un iz medieval, raporturile dintre fraţi, dintre surori sau dintre mamă şi fiică, în poveşti, sunt cel puţin ciudate.

Nu ştiu dacă au un mesaj de aşa nu!  Cred că forţa răului care apare sub chipul unui frate care îţi taie funia e mai terifiantă decât imaginea unui balaur-demon scuipând foc pe nări. Vorbind de balauri, băieţelului meu îi place foarte mult dragonul din Shrek, o poveste în care arhetipurile unei poveşti sunt răsturnate. Din cauza asta nu-i mai plac poveştile în care balaurii sau dragonii sunt ucişi. În schimb, când vede un păianjen prin casă ţipă cât îl ţine gura, şi cere să fie omorât imediat, nu aruncat afară, ci omorât bine, strivit. Mă întreb dacă nu imită cumva o reclamă actuală. E doar un păianjen, de ce ţipi aşa, nu vezi ce mic e? Da, acum e mic dar noaptea se face mare, mare şi iese de sub patul meu. Atunci detectez sursa: nu e reclama, e filmul cu Harry Potter.

În „Capra cu trei iezi” lupul ucide iezii, le pune capetele roase în geam, apoi unge toţi pereţii cu sânge, după care lupul cade în groapa cu foc, este ars de viu, lovit cu bolovani până moare. Spre deosebire de alte poveşti, în care violenţa semnifică doar binele care învinge răul, această poveste transmite un mesaj încă valabil. Transpusă în zilele noastre, povestea ar fi cu un copil sau mai mulţi rămaşi singuri acasă şi cu un nene rău la uşă, un criminal în serie sau un pedofil care încearcă, cu un ton mieros, să-i convingă să deschidă uşa. Când i-am explicat că lupul ar putea fi nenea rău iar iedul cel mic, el, şi i-am spus să nu deschidă străinilor sau să nu se lase ademenit de persoane străine, cu dulciuri sau jucării, băieţelul a început să plângă şi să tremure. Ce am văzut că îl îngrozea era teama de propria lui slăbiciune: „şi dacă vine un om rău şi îmi arată un lego şi eu mă las dus de val?” După poveste, mi-a povestit şi el un coşmar repetat, un om bate noaptea la uşă, el nu-i dă drumul şi-i spune: „pleacă de aici, cumetre!” (cuvânt reţinut din basme), dar omul intră prin uşă şi se duce în patul lui, adună toate pernele din pat şi pune în locul lor... picioruşe din sticlă.