Între dependență și independență. Cum reacționăm ca părinți?

Ca orice mamă, care vrea să-i ofere copilului o educație bună, am început să studiez teoriile despre creșterea copilului. În cele mai multe cărți autorii spun că cel mai bine e să doarmă copilul separat de părinți, preferabil într-o altă cameră. Dacă e firesc așa, ca oamenii să doarmă în camere diferite, de ce soții împart aceeași cameră? Copilul pus într-o cameră separată din prima zi de viață învață să nu ceară ajutor de la părinți. Desigur, copilul trebuie să ajungă să fie independent în cele din urmă, dar metodele acestea drastice de separare, dăunează mai mult, decât ajută, dacă privim lucrurile pe termen lung. 

Întâlnim multe cazuri în jurul nostru, când copilul este lăsat în cărucior să plângă, ”ca să se obișnuiască”. Vă întreb, când noi avem o problemă, o dificultate în viață, nu ne cade bine, să avem pe cineva lângă noi? Sau partenerul de viață ar trebui și el să spună, las-o să plângă, să se obișnuiască. Copiii sunt ființe ca și noi. Au și ei sentimente, gânduri, emoții, doar că încă nu le pot exprima în cuvinte. 

Mulți părinți sunt prea severi cu copiii lor, din teama de a nu-i răsfăța. Există  o  diferență între răsfăț și nevoie. Bebelușul care e flămând și plânge, nu e răsfățat dacă primește de mâncare, ci e îngrijit. Între nou-născut și părinții acestuia se dezvoltă o relație specială. Copilul mic trebuie să simtă că se poate baza pe părinți atunci când are nevoie de ceva.  Atașamentul determină copilul să caute sprijin, apărare și liniștire în caz de pericol. Acest pericol poate să fie atât obiectiv cât și subiectiv, o amenințare, teamă sau durere. Persoanele de referință, de care copilul se atașează sunt adulții cu care copilul a avut cel mai intens contact în primele luni de viață. De fiecare dată, când lăsăm un bebeluș să plângă, îl învățăm să se distanțeze de noi. Copilul astfel învață să tacă, să nu ne spună ce simte și ce gândește. La școală, știm cu toții că se repetă același scenariu. Copiii sunt învățați să tacă. Nu e de mirare, dacă acest copil devine un adult apatic, fără pasiuni, fără inițiativă.  Pe moment ne e mai ușor, dacă pruncul nu face mare deranj. E voie bună în familie. Problemele însă nu se rezolvă, ci se amână. Atașamentul față de părinți și familie îi influențează semnificativ pe copii. 

De unde știm când e momentul să-i lăsăm mai multă libertate copilului? 

E foarte simplu. El  o va cere! Individualizarea durează ani de zile. Independența apare în timp, puțin câte puțin, împreună cu dezvoltarea cognitivă. Copilul de 3 ani, de exemplu, e perfect capabil să-și ia șosetele. Ei, din momentul acesta putem să-i cerem să-și încalțe singur șosetele, căci nu mai are nevoie de ajutorul nostru. Iată o formă a independenței. Dacă la vârsta de 7 ani, noi îl îmbrăcă, îi dăm de mâncare cu lingura și îi legăm șireturile, atunci e răsfăț și nu servește interesul copilului.

Bebelușul devine treptat mai sociabil și mai încrezător cu alții. Până la șase luni copilul e preocupat să obțină controlul asupra mișcărilor de bază și reflexelor. El nu este preocupat, deocamdată, de propriul proces de formare a identității. Primele semne de ”independență” apar la patru, cinci luni, când bebelușul începe să-și exprime sentimentele: bucuria, mânia, durerea. Acesta este unul dintre primii pași în a învăța că are o voință independentă, iar modul în care el se comportă îi influențează pe cei din jur.

”Prima luptă pentru independență” va avea loc, când copilul are doi-trei ani. Această etapă mai este numită  în psihologie ”etapa nu”. Copilul răspunde negativ la orice îi cerem să facă, e încăpățânat și trăiește cele mai mari crize de isterie din viața lui. Curiozitatea îl împinge să exploreze mediul înconjurător, să vadă ce ce în dulap, sub masă, pe etajeră, în magazin etc. Această perioadă e o continuă testare a limitelor. Acum e momentul să  încurajăm independența. Prin crearea unui mediu sigur de explorare și prin aprecierea lucrurilor pe care a reușit să le facă pe cont propriu îl ajutăm să-și întărească prpriul eu.  E bine dacă nu-i impunem prea multe restricții, dar trebuie să fie și o limită.

Consecvența e foarte importantă în această perioadă. Dacă copilul are voie să facă un lucru, înseamnă că îl lasă amândoi părinți, și azi, și mâine și poimâine. Regulile nu se schimbă zi de zi. Cel mai bine e să aibă doar câteva reguli de bază, dar acelea trebuie respectate. Bebelușul de o lună, care doarme singur într-o cameră separată, și e lăsat să plângă când are nevoie ceva nu devine independent ci anxios. Să avem multă răbdare cu cei mici, cred că e un drum mai sigur spre o independență sănătoasă.