Unirea din 1918

Cu ocazia Zilei Naționale, liceul nostru a organizat o mică serbare la care au participat atât profesori cât și elevi, fiecare acordând respectul cuvenit unei astfel de sărbători atât de importante pentru fiecare român.

Elevii, împreună cu cadrele didactice, au realizat un mic spectacol pe temă folclorică și națională, din care amintim: recital de poezii și cântece patriotice, prezentări de referate pe temă istorică, dansuri populare, etc.
Profesorul de istorie a ținut un mic discurs referitor la imoprtanța acestei zile, amintindu-ne contextul și necesitatea acesteia:

Unirea Basarabiei și Bucovinei, a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Vechiul Regat, în primăvara, toamna și iarna anului 1918, tot ceea ce a urmat acesteia, cel puțin două decenii, a însemnat un drum de continuitate a poporului român, în plan superior.

Desăvârșirea unității național-politice a statului român în 1918 nu înseamnă numai o piatră de hotar între trecutul și viitorul românilor. Este o împlinire a unui vechi deziderat național și, deopotrivă, o încadrare în istoria lumii moderne.

Fărâmițarea statală a fost o caracteristică a epocii feudale, iar centralizarea, o cerință a istoriei moderne. Punând problemele din această perspectivă, subliniem două trăsături fundamentale ale istoriei poporului român din perioada pe care o avem în vedere, întâlnite, de fapt, în întreaga sa istorie și, desigur, cu particularitățile de rigoare, în istoria universală în general. Ele vor îngădui, prin continuitate și schimbări, în anii 1918 – 1938, modernizarea vieții politice și economice, sociale și cultural-spirituale a statului român reîntregit între hotarele sale firești, în 1918.

Unirea realizată prin Hotărârile de la Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia, este o continuare a ceea ce se înfăptuise în 1859, o etapă a unirii românilor, pregatită deci timp de șapte decenii (de la 1848 la 1918). Generația de la 1918 a putut revendica meritul împlinirii ei – și nimeni nu-l poate nega; unirea, ca fapt istoric, aparține însă generațiilor înftațite, de la cronicarii munteni și moldoveni la Școala Ardeleană, de la elita clericală mai întâi, apoi și a celei politice, din veacul Luminilor, la cea a primelor două decenii ale secolului al XX-lea; aparține elitei de la nivel central și local și, deopotrivă, maselor care au sprijinit direct, prin participarea lor, acțiunile revendicative menite a conduce la modernizarea României.

1918 semnifică, în același timp, o etapă necesară și superioară a anilor 1877-1878, o întregire și o consolidare a independenței național – statale, câștigată atunci ca act politic intern, urmat de lupta armată și de acțiuni diplomatice. Desăvârșirea unității național – statale din 1918 își are izvorul, de fapt, în întreaga istorie a poporului român. N-a fost un dar al nimănui, ci un fapt firesc, obligatoriu, realizat la vremea potrivită, de românii in Basarabia și Bucovina, din Transilvania, Banat,  Crișana și Maramureș, din Vechiul Regat, în deplină solidaritate națională și în consens cu ceea ce s-a petrecut în spațiul central de la sfârșitul primului război mondial.

Întregirea sau formarea unor noi state naționale, în temeiul dreptului popoarelor la autodeterminare, consolidarea celor constituite mai devreme, delimitarea și restrângerea la spațiul lor național a celor ce au stăpânit și au dominat în virtutea forței, o parte a lumii europene, constituie o realitate având suportul national și universal.

Prof. Claudiu Cătinean

Taguri