Baltazar şi orizontul de Jan Cornelius

După ce ne-am întors acasă de la Paris, eu am mai făcut o excursie. Fii atent cum s-au întâmplat lucrurile!
Într-o dimineaţă, mama mi-a explicat că locul acela misterios unde cerul şi pământul se întâlnesc se numeşte orizond. Orizond? Ăsta iar e un cuvânt din ăla naşpa, pe care mereu îl uit, dar dacă vreau să-mi vină brusc în minte, mă gândesc la 007. 007 este un agent secret beton, am şapte DVD-uri cu el şi în fiecare face maioneză din duşmani. Când se enervează ăsta, aleluia! Păi dac-aş avea şi eu o maşină ca a lui, nu mi-ar mai trebui nimic, nici măcar trotineta.
Deci nu trebuie decât să mă gândesc la James Bond, că pe loc îmi şi amintesc: aha! Orizond. Căci astea două cuvinte se potrivesc fain de tot în coadă.
  Şi după ce mi-a explicat mama ce-i orizondul, am întrebat-o când ne ducem şi noi doi acolo, dar mama mi-a răspuns că asta nu se poate.
– Okay, o să mă duc seară de seară la culcare când vrei tu şi chiar mai devreme şi-o să dorm dacă vrei tu şi în fiecare după-masă. Şi-o să mă curăţ pe dinţi de douăzeci şi două de ori pe zi, am promis eu pe loc.
Dar mama a început să râdă, hahaha, şi m-a mângâiat pe cap şi-a spus că orizondul în realitate nici nu există.
– Asta numai aşa ni se pare nouă, Baltazar, că pământul şi cerul se întâlnesc undeva, spuse ea, dar în realitate nu se întâlnesc de loc. Păi sigur! Întâi orizondul există şi, după aia, dintr-o dată, adio!, se evaporează, numai ca să nu-mi facă mama mie pe plac şi să meargă cu mine acolo.

Dacă aşa stă treaba, mă pot descurca şi singur, mi-am spus, şi după aia m-am dus repede la Ben acasă şi i-am spus şi lui care-i chestia cu orizondul şi atunci pe loc a avut şi el poftă să meargă acolo. Aşa că am plecat împreună. La Ben orizondul se găseşte în spatele blocului, pentru că de la ferestrele din faţă nu se văd decât nişte ziduri mâzgălite. Pe un zid scrie Baltazar e un bou, şi eu sunt complet de acord, căci e vorba, sunt convins, de alt Baltazar, nu de mine.
– Mergem la orizond pe jos sau luăm tramvaiul? m-a întrebat Ben şi eu am răspuns luăm tramvaiul, băi prostule! Tu nu vezi că orizondu-i la dracu-n praznic?
Tramvaiul era plin, plin, plin, plin, aşa că nu numai cei bătrâni, ci chiar şi mulţi copii au trebuit să stea în picioare. De exemplu, Ben şi eu.
Am călătorit noi ce-am călătorit şi ne-am tot uitat cu mare atenţie pe geam, dacă nu cumva am ajuns, dar din păcate n-a fost cazul. După aia s-au eliberat dintr-o dată două locuri şi eu şi Ben, pac!, ne-am aşezat. Dar scaunele în tramvai sunt atât de naşpa, că nici măcar nu poţi să te dai huţa cu ele, aşa că după aia ne-am sculat şi atunci două femei cu baston s-au aşezat pe locurile noastre spunând, uite, în sfârşit, doi copii bine crescuţi, mulţumesc, puştilor!
După aceea s-a urcat brusc controlorul şi a spus vă rugăm să prezentaţi biletele la control! Pai eu când călătoresc cu tramvaiul cumpără totdeauna mama sau tata un bilet pentru mine, dar ei nu erau de data asta acolo, aşa că am tot scotocit după bilet prin buzunare şi-am tot scotocit, dar bilet ioc. N-am găsit nici măcar un capăt de aţă, şi Ben la fel.
– Băi, frate, a spus controlorul, voi unde vreţi s-ajungeţi, dacă deja de-acu călătoriţi la negru?
– La orizond, am spus eu şi toţi în tramvai au murit de râs, cred că nu erau întregi la bilă.
Şi controlorul era cel mai ţăcănit dintre toţi, s-a schimbat brusc la faţă şi a început să urle fără nici un motiv, băi mucoşilor, voi faceţi mişto de mine?! Şi la următoarea staţie a trebuit să coborâm împreună, adică numai eu cu Ben, controlorul nu, că ăştia n-au treabă, pot călători gratis.