Tradiții românești privind educația adulților în mediul rural

Tradiții românești

Satul se identifică, în esență, cu constituirea societății și a civilizației umane, este locul unde s-a născut cultura, unde se conservă și supraviețuiesc valori și tradiții puternice ce se cer descoperite, puse în lumină și păstrate. Nici nu se poate concepe o analiză a satului ca sistem social, ca tip de civilizație, fără să se ia în considerare cultura sa, căci prin cultura sa, universul sătesc a devenit un mediu specific de existență, diferențiindu-se de celelalte universuri sociale.

Momente importante în dezvoltarea sistemului educațional pentru adulții din spațiul rural românesc.

Istoricește vorbind, avem exemple concrete, atât pe plan național cât și universal, a rolului pe care cultura și educația l-a avut în ridicarea conștiinței poporului, în dezvoltarea tuturor domeniilor economice și politice. Ieșirea din crizele socio-politice în care se găsea poporul român la sfârșitul secolului XIX – începutul secolului XX, este mărturie a ceea ce a reprezentat educația prin cultură în rândul maselor. Principala problemă și poate cea mai gravă a societății românești era chestiunea țărănească 1, care în scurt timp devine chestiune culturală, pentru a cărei rezolvare, educația devine cel mai eficient mijloc care va ajuta țăranul să se ridice la înțelegerea menirii și drepturilor lui prin cultură.

Un moment strălucit în dezvoltarea culturii și a educației adulților în mediul rural, îl constituie „lucrarea” înfăptuită de Spiru Haret, ministru și „actor social”, care a realizat ceea ce astăzi încercăm să recuperăm sau să repunem în funcție: școli de adulți, cercuri culturale, biblioteci populare, șezători sătești, teatru sătesc etc. Revistele din epoca Haret – în lipsa tehnologiilor de astăzi – jucau un rol cultural real (cu totul altul decât cel al multor reviste de azi) și fundamentau acțiunea de culturalizare a maselor. Statutul învățătorului sătesc – promovat de spiritul haretian – fundamenta principiul misiunii sociale a școlii și a cadrelor didactice în general. S-a dezvoltat teoria școlii pentru viață, inseparabilă de problemele generale ale societății, inclusiv de educația permanentă, de învățarea socială continuă...

Un alt moment important pentru destinul educațional al satelor românești actuale este reprezentat de activitatea marelui istoric, Nicolae Iorga. Trecând dincolo de funcțiile școlii, „care-l ține pe om puțini ani din viață...”, Nicolae Iorga a gândit la crearea unor instituții prin care școala să fie continuată, căutând să facă educație mulțimii pe mai multe căi posibile: presă, literatură, teatru, bibliotecă, conferințe, muzee, expoziții, întreceri artistice, universități populare, societăți de cultură. Iorga a oferit românilor propriul exemplu, organizând sute de secții ale Ligii Culturale în sate, cămine culturale, manifestări culturale variate, concursuri meșteșugărești – pentru a promova arta populară – formații și întreceri de sport popular, coruri sătești etc.

1 La sfârșitul secolului al XIX-lea problema țărănească se agrava, devenind principala problemă a societății românești: România, prin specificul dezvoltării ei anterioare, prezenta un peisaj economic dominat de agricultură – 75% din venitul național era realizat de această ramură și 80% din populația țării era ocupată cu îndeletniciri agro-zootehnice. Introducerea unor inovații tehnice în agricultură, necesita și forțe de muncă care trebuia să dețină un mijloc de cunoștințe. Cultura devenea astfel, în concepția multor savanți ai epocii, principalul factor de ridicare a țărănimii din “civilizația ușoară” în care se găsea spre culmile unei civilizații formate din țărani care trebuie să vadă, să înțeleagă, să știe ce voiesc.

Momentul Dimitrie Gusti este, de asemenea, reprezentativ pentru mișcarea culturală sătească, marele sociolog al românilor fiind preocupat de ridicarea poporului prin cultură, organizând, între altele, monografii rurale cu participarea intelectualilor din sate, în cadrul cărora, tema educației și culturii populare era prioritară. Participanții la acțiunile Școlii sociologice conduse de Gusti acordau o atenție specifică educației adulților, unor manifestări spirituale sătești în cadrul formațiilor de teatru local, al școlilor țărănești, bibliotecilor, muzeelor etnografice, al cercetărilor sociologice și intervențiilor în beneficiul comunităților țărănești. Fapt semnificativ, Gusti a dezvoltat o teorie potrivit căreia „nimic nu se poate realiza fără aportul țăranilor înșiși, într-o acțiune care să le respecte tradițiile și valorile morale consacrate de-a lungul veacurilor”. Cu multe decenii în urmă, Gusti promova o teorie în deplină concordanță cu una dintre valorile fundamentale de azi  - dreptul la diferență, la specificitate culturală -!

Am redat cele mai importante contribuții la dezvoltarea sistemului educațional pentru adulți din România deoarece considerăm ca fiind fundamentală pentru zilele noastre revalorificarea experienței din trecut, a triunghiului – Haret (om de școală și politică), Iorga (istoric și politician) și Gusti (sociolog și politician) –  într-o epocă unică, de educație a celor mulți. Datorită contribuțiilor acestor misionari ai culturii și educației în rândul țărănimii, satul românesc și-a câștigat în trecut binemeritatul statut de centru de cultură și civilizație.

Forme și instituții tradiționale de educație a adulților din mediul rural. Experiențe și realizări practice

1. Șezătoarea constituie poate cea mai veche și continuă formă de manifestare culturală, intrată, prin tradiție, în viața satului românesc, fiind declarată în trecut obligatorie (șezătoarea literară), parte integrantă a instrucției în școlile de adulți. Prin intermediul lor se urmăreau mai multe obiective: ridicarea nivelului cultural al participantelor, realizarea unei activități practice de interes economic (împletit, tors, cusut etc.), întărirea spiritului de solidaritate necesar pregătirii atmosferei favorabile unirii țăranilor în cooperative economice și în tovărășii, organizarea plăcută a timpului liber etc. Șezătorile aveau în programul lor și numeroase elemente distractive și moralizatoare, manifestări artistice organizate: grupuri vocale și recitări, teatru sătesc, hore, cântece la diferite instrumente etc. Întocmirea programului era o sarcină a cadrelor didactice, cărora li se recomanda să respecte cerințele principiului accesibilității: “bucățile care se dau sau care se citesc la șezători trebuie să fie mai întâi de toate pe înțelesul sătenilor”, al gradării: “cele dintâi șezători trebuie să cuprindă numai bucăți hazlii și plăcute și numai cu încetul să se amestece și câte ceva folositor și de interes” și al adaptării la necesitățile locale ale satului, la cerințele și preocupările țăranilor. Astfel că, datorită eforturilor depuse și bunei organizări, șezătorile au reușit să adune de la an la an un număr tot mai mare de participanți. Accentuându-se rolul lor educativ, ele s-au transformat dintr-o formă de organizare a muncii de culturalizare a maselor într-o formă de manifestare a acestei munci (șezătoarea tradițională).


2. O altă formă specifică de educare a sătenilor a constituit-o cercurile culturale, inițiate de S. Haret, a căror existență se baza pe activitatea desfășurată de învățătorii de la sate. Considerându-se că factorii administrativi nu erau în măsură să realizeze ridicarea economică și culturală a poporului, s-a încredințat această misiune învățătorilor, statornicind astfel menirea socială a școlii.

3. Casa Școalelor – instituție specializată în educația adulților și în coordonarea activității culturale – a avut o contribuție importantă la crearea și dotarea bibliotecilor publice care, în concepția inițiatorilor lor, aveau rostul de a mijloci populației rurale legătura cu cartea și după terminarea școlii sau a cursurilor de alfabetizare.

4. Bibliotecile sătești,  cu o vechime milenară, dezvoltate o dată cu evoluția societății, au devenit instituții generalizate și cu organizare proprie datorită tot lui S. Haret care, întrevăzând în biblioteci un mijloc eficient de educație a populației rurale, a hotărât înființarea lor prin lege. Premisa de la care s-a pornit în proiectarea bibliotecilor populare a constituit-o înapoierea culturală a satelor și, în special, aceea a întreruperii legăturii de școală a țăranului, fapt care de cele mai multe ori ducea la uitarea celor învățate. Astfel scopul bibliotecilor populare era de a preîntâmpina această situație, dar și de a pune la dispoziția țăranilor cunoscători de carte mijloace pentru continuitatea cunoștințelor acestora, pentru înălțarea demnității și sentimentelor lor de oameni, pentru a le deschide sufletul pentru frumos, bine și adevăr, într-un cuvânt de a contribui la ridicarea culturală a populației prin mijlocirea cărții. Munca educativă a bibliotecilor populare era susținută de învățători, preoți și alți intelectuali ai satului. Prin munca lor au luat naștere cele mai multe biblioteci sătești, s-a îmbogățit zestrea bibliotecilor, a fost pusă în circulație cartea, s-au îmbogățit formele de muncă prin mijlocirea ei. Trebuie subliniat faptul că, în primele lor faze de manifestare, bibliotecile sătești erau ambulante.

5. Casele de sfat și citire constituie primul complex cultural de sine stătător, născut ca urmare a impulsului dat muncii de ridicare culturală a populației sătești printr-un sistem extrașcolar destinat adulților din mediul rural. Constituirea caselor de sfat și citire era legată de faptul că bibliotecile nu-și puteau îndeplini menirea lor educativă din lipsă de local. Astfel, adăugându-și săli de lectură, capătă cu timpul un nou profil în munca de culturalizare și educare a satului și anume acela de casă de sfat și citire. Casele de sfat și citire au pregătit astfel terenul pentru ceea ce vor fi în viața satului, imediat după război, căminele culturale.

6. Căminul cultural a devenit în scurt timp instituția fundamentală de conducere culturală a satului datorită contribuției majore a lui Dimitrie Gusti și a Școlii Sociologice de la București. Activitățile organizate de această instituție au reușit să răspândească în rândul țărănimii numeroase cunoștințe, atât prin punerea în circulație a cărții, cât și prin intermediul conferințelor, lecturilor organizate în șezători etc. Ele au stimulat totodată activitatea de creație, mișcarea artistică, în incinta căminelor culturale evoluând coruri, formații de teatru, recitatori, dansatori etc.

7. În scopul modernizării societății și a ridicării culturale a țărănimii prin educație, un rol deosebit de important, alături de celelalte instituții culturale și mai ales alături de școala propriu-zisă, l-au avut universitățile țărănești înființate în România în perioada antebelică și interbelică, dar a căror activitate a continuat (în cazul unora dintre ele) până în deceniul cinci al secolului trecut. Scopul educației ce se realiza prin astfel de instituții adresate țăranilor adulți, se definea astfel: acțiunea ce tinde să sprijine, să completeze și să ducă mai departe activitatea educativă a părinților, a școlii și bisericii” - subliniindu-se astfel și rolul foarte important acordat educației permanente încă din acea perioadă. Programul universităților/școlilor superioare țărănești viza o riguroasă alternare a cursurilor teoretice cu activitățile practice: cursurile teoretice se desfășurau de obicei dimineața, iar cele practice (atelier, zootehnie, agricultură, legumicultură, apicultură etc.) după-amiaza. Obiectele de studiu erau, fie de cultură generală (limba română, istorie, geografie, religie, muzică etc.), fie specifice domeniului agricol (creșterea animalelor, medicină veterinară, legislație agrară, legea tocmelilor agricole etc.). Pe lângă acestea se mai organizau și lucrările practice conduse de maiștri recunoscuți de obștea satului (tâmplari, olari, prelucrători de metale, pentru bărbați, sau țesătorie, croitorie, gospodărie etc., pentru femei).

Unele din aceste instituții acordau la încheierea cursurilor diplome; erau diplome onorifice, și ele acreditau, în fața celorlalți, că respectivul cursant parcursese alături de profesorii lui o etapă din viață, în care învățase lucruri interesante. În afara diplomelor, alte instituții acordau cursanților și premii, în obiecte (unelte agricole) și cărți de agricultură.  De cele mai multe ori cursurile se finalizau cu o serbare etnofolclorică, în care erau lăudați cei mai merituoși cursanți.

Cadrele didactice care au predat la aceste instituții românești din perioada interbelică au fost fie din satele sau comunele unde erau organizate (învățători, preoți, medici, ingineri agronomi, medici veterinari etc.), fie aparțineau unor instituții de învățământ superior, iar în acest din urmă caz, activitatea lor nu era remunerată.

Ființarea acestor instituții de educare a adulților din mediul rural s-a bazat pe experiența țărilor nordice (Danemarca, Suedia)3, dar s-a căutat, și în mare parte s-a reușit adaptarea lor la specificul satului românesc și la nevoile de cultură ale țăranului român, acest rezultat fiind rodul unor ample cercetări ale mediului rural, a disfuncționalităților existente în acest univers social, a nevoilor educaționale ale țărănimii.

8. Pentru cel ce încearcă să prezinte cât mai complet atmosfera cultural-educativă a satului românesc, îi este cu neputință să neglijeze activitatea de creație care s-a manifestat cândva cu o vitalitate deosebită. Trebuie amintit aici rolul educativ și creator al mișcărilor artistice - activitățile unor coruri, echipe de dansuri - care antrenau un număr mare de săteni, constituind una din cele mai largi rețele de răspândire a valorilor în cele mai îndepărtate colțuri ale țării.

3”Chestiunea țărănească” nu era o problemă cu care se confrunta doar țara noastră. Este știut faptul că la începutul secolului al XIX-lea, țările nordice și mai ales Danemarca, treceau dintr-o catastrofă în alta, atât în plan politic, economic, cât și cultural. Se mai poate spune chiar că inițiatorul mișcărilor culturale din întreaga Europă a fost marele reformator social danez – Grundvig, care a înțeles rolul culturii și al educației în ridicarea maselor, punând bazele unei școli noi, a unei noi educații, educația poporului, o școală a poporului, o nouă pedagogie sociologică a culturii. Școala lui Grundvig a înlesnit Danemarcei ieșirea din criza economică și morală în care se zbătea, reușind într-un timp scurt să facă din țărănimea daneză cea mai cultă și destoinică țărănime din lume, alcătuind unul din cele mai prospere și solide state. La noi, N.Iorga și mai ales D.Gusti, vor cunoaște experiența daneză și vor încerca s-o transpună în formule locale (D.Gusti descrie în “Politica culturii și statul cultural”, Opere III, vizita lui în Danemarca și cum a luat la cunoștință de la locuitori de importantul rol pe care aceste universități le au în viața națională daneză).

Cu aceleași valențe se manifesta cândva și teatrul nescris. În România nu exista vatră de creație populară fără piesă de teatru, plină de forme și de dinamism, care își găsea scena la șezători, hore, nunți și în alte ocazii, invitând spectatorii la muncă, la hărnicie, la realizarea frumosului, sau satirizând lenea, necinstea, risipa și altele.

9. O altă formă interesantă de educație specifică ruralului tradițional, care se înscria mai ales într-un cadru informal, revenea vecinătății.  Scopul principal al vecinătății era unul de întrajutorare reciprocă între săteni prin așa-zisele „clăci”. Vecinătatea – după spusele unui bătrân – reprezenta o comunitate de oameni, în rândul căreia nu era obligatoriu să fii înscris. Mai mult, dacă în sat conviețuiau mai multe etnii, fiecare dintre acestea avea o „vecinătate” (exemplu – vecinătatea românilor, a rromilor, vecinătatea maghiarilor). Prin vecinătate localnicii dispuneau de anumite ajutoare atunci când fiecare avea nevoie precum: ajutor material, fizic sau chiar sfat etc. Pentru acestea, sătenii, în fiecare lună trebuiau să dea o sumă de bani stabilită de un comitet al vecinătății alcătuit din: președinte, 4 – 5 membri și bătrânul satului.

Pentru a se menține buna înțelegere, respectul reciproc și întrajutorarea între membrii vecinătății, înainte de lăsarea Postului Paștelui, se organiza o petrecere – numită „Sărbătoarea Împăcării” - care începea cu întâlnirea bărbaților acasă la bătrânul satului unde se cânta și se analizau toate problemele satului.  Apoi avea loc o ședință la Căminul Cultural la care participau toți sătenii. Seara, toți membrii vecinătății participau la o petrecere organizată la căminul cultural.

10. Gura satului (opinia publică) reprezenta, de asemenea, o altă formă educativă sătească care a căpătat, din nevoile satului de a evita degenerarea funcțională,  un caracter instituționalizat. Era formată, din spusele unui bătrân, din „babe scorțoase” care interpretau orice gest sau cuvânt. Cele mai multe subiecte erau „născute” la diverse întruniri ale sătenilor: la hora satului, cu ocazia clăcilor organizate, la șezători, la târguri de animale, pe șanțuri, la porțile caselor. Gura satului avea, pe de o parte, un important rol de a echilibra moralitatea satului, văzută astfel ca „judecător” al comunității rurale („Pentru a nu intra în gura satului, trebuia să fii un bun gospodar și la locul tău”; „Era o foarte mare rușine să cazi în gura satului”), iar pe de altă parte, de a ține sătenii la curent cu cele mai noi știri, fie ele pozitive sau negative.

Din puținele date prezentate mai sus este ușor de descifrat faptul universul educațional rural era atât de bogat în instituții și forme de educație datorită mai ales implicării deosebite a agenților cu misiuni educative de la sate, care erau reprezentați - după spusele bătrânilor – de învățătorul satului, preot, bătrânul satului și alții. Ei reprezentau în trecut „capii satelor”, „cele mai respectate persoane din sat, învățăturile lor ducând oamenii pe calea cea dreaptă”.

Învățătorului i s-au atribuit o serie de calități: „înțeleptul și sfătuitorul satului”, „om de vază în sat”, fiind „foarte apreciat și respectat de țărani”. El avea un rol deosebit în educarea și instruirea copiilor, dar aria preocupărilor sale se extindea dincolo de granițele școlii, fiind implicat într-o serie de activități de educare a populației rurale: educarea sătenilor prin conferințe și șezători; organizarea unor cursuri de alfabetizare cu cei care nu știau carte; educarea părinților pentru buna creștere a copiilor aflați încă la o vârstă fragedă; menținerea tradițiilor și promovarea lor în rândul tinerilor.

Preotul, alături de învățător, reprezenta unul din „capii satului”. Datorită eforturilor lui de menținere a moralității sătești, de cultivare a credinței și de luminare a țărănimii, i s-au atribuit o serie de calități: „om foarte credincios”, „om cult, „sfătuitorul satului”, „avea autoritate și era respectat”. Pe lângă faptul că era preocupat de educarea întru credință a tineretului și populației rurale, preotul „a avut întotdeauna un cuvânt hotărâtor chiar și în problemele laice din domeniul obștesc”, fiind interesat de „bunul mers al treburilor obștești, de frăție și comuniune între oameni”. Nu a fost uitat de către bătrânii satelor și rolul preotului de „judecător al comunității sătești”, impunând reguli de morală, de bună comportare.

Bătrânul satului - „cel mai știutor om al satului”, un fel de „înțelept al satului” - datorită calităților sale morale și intelectuale (chiar dacă avea doar 4 clase) era considerat unul dintre educatorii sau chiar „capii satului”, „respectat fiind cu sfințenie”.

Ca sfătuitor al sătenilor orienta anumite activități agricole ale locuitorilor. Era considerat și judecător al satului – „judeca delictele comise după legi nescrise, dar pe care oamenii le respectau cu sfințenie”, dar și educator al bunei cuviințe. Se ocupa și de educarea maselor prin alfabetizare – „era un țăran mai dezghețat care știa să scrie și să citească și care, datorită acestor calități, a devenit învățător în sat”, fiind și propagator al educației medicale în rândul țărănimii – „avea cunoștințe de medicină umană și veterinară”
Era un priceput în toate – „Decât codaș la oraș, mai bine în satul tău fruntaș” – fapt pentru care este pomenit și astăzi de bătrânii satelor.

Aceste spirite misionare au reușit să realizeze o muncă de educare stăruitoare, au fost optimiste și au avut încredere în puterea de educare și înălțare spirituală a sufletului țărănesc; au fost adevărate modele în acțiunea de luminare a țărănimii prin cultură și educație.

BIBLIOGRAFIE

    * Cîmpean, E.A. (2005), Instituții rurale de educație, Cluj Napoca: Editura Risoprint
    * Miftode, V. (2003), Tratat de metodologie sociologică, Iași: Editura Lumen;
      Șoitu, L. (coord.) (2003), Instituții de educație a adulților. Atribuții și competențe, Iași: Editura Spiru Haret
    * Jens, A., Fahey, T. (2004), Perception of Living Condition in an Enlarged Europe, Foundation for the Improvement of Living and Working Condition, Luxembourg
    * Soitu, L., (coord.) (2003), Institutions of Adult Education. Specifics and characteristics. Iași: Spiru Haret Publishing House
      ***Census of the population and the residences from 18th March 2002, INS, 2003
      ***Conditions of life of the population in Romania, INS, 2004
      ***Anuarul statistic al Romaniei, INS, 2004

Conf. univ. dr. Elena-Adriana Tomulețiu
Universitatea „Dimitrie Cantemir” din Tîrgu-Mureș

 

Vezi alte articole scrise de conf. univ. dr. Elena-Adriana Tomulețiu

Acordă o notă

Media Rating: 4.8/10 (total: 38)

Taguri