Tradiţii româneşti privind educaţia adulţilor în mediul rural

Satul se identifică, în esenţă, cu constituirea societăţii şi a civilizaţiei umane, este locul unde s-a născut cultura, unde se conservă şi supravieţuiesc valori şi tradiţii puternice ce se cer descoperite, puse în lumină şi păstrate. Nici nu se poate concepe o analiză a satului ca sistem social, ca tip de civilizaţie, fără să se ia în considerare cultura sa, căci prin cultura sa, universul sătesc a devenit un mediu specific de existenţă, diferenţiindu-se de celelalte universuri sociale.

Momente importante în dezvoltarea sistemului educaţional pentru adulţii din spaţiul rural românesc.

Istoriceşte vorbind, avem exemple concrete, atât pe plan naţional cât şi universal, a rolului pe care cultura şi educaţia l-a avut în ridicarea conştiinţei poporului, în dezvoltarea tuturor domeniilor economice şi politice. Ieşirea din crizele socio-politice în care se găsea poporul român la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX, este mărturie a ceea ce a reprezentat educaţia prin cultură în rândul maselor. Principala problemă şi poate cea mai gravă a societăţii româneşti era chestiunea ţărănească 1, care în scurt timp devine chestiune culturală, pentru a cărei rezolvare, educaţia devine cel mai eficient mijloc care va ajuta ţăranul să se ridice la înţelegerea menirii şi drepturilor lui prin cultură.

Un moment strălucit în dezvoltarea culturii şi a educaţiei adulţilor în mediul rural, îl constituie „lucrarea” înfăptuită de Spiru Haret, ministru şi „actor social”, care a realizat ceea ce astăzi încercăm să recuperăm sau să repunem în funcţie: şcoli de adulţi, cercuri culturale, biblioteci populare, şezători săteşti, teatru sătesc etc. Revistele din epoca Haret – în lipsa tehnologiilor de astăzi – jucau un rol cultural real (cu totul altul decât cel al multor reviste de azi) şi fundamentau acţiunea de culturalizare a maselor. Statutul învăţătorului sătesc – promovat de spiritul haretian – fundamenta principiul misiunii sociale a şcolii şi a cadrelor didactice în general. S-a dezvoltat teoria şcolii pentru viaţă, inseparabilă de problemele generale ale societăţii, inclusiv de educaţia permanentă, de învăţarea socială continuă...

Un alt moment important pentru destinul educaţional al satelor româneşti actuale este reprezentat de activitatea marelui istoric, Nicolae Iorga. Trecând dincolo de funcţiile şcolii, „care-l ţine pe om puţini ani din viaţă...”, Nicolae Iorga a gândit la crearea unor instituţii prin care şcoala să fie continuată, căutând să facă educaţie mulţimii pe mai multe căi posibile: presă, literatură, teatru, bibliotecă, conferinţe, muzee, expoziţii, întreceri artistice, universităţi populare, societăţi de cultură. Iorga a oferit românilor propriul exemplu, organizând sute de secţii ale Ligii Culturale în sate, cămine culturale, manifestări culturale variate, concursuri meşteşugăreşti – pentru a promova arta populară – formaţii şi întreceri de sport popular, coruri săteşti etc.

1 La sfârşitul secolului al XIX-lea problema ţărănească se agrava, devenind principala problemă a societăţii româneşti: România, prin specificul dezvoltării ei anterioare, prezenta un peisaj economic dominat de agricultură – 75% din venitul naţional era realizat de această ramură şi 80% din populaţia ţării era ocupată cu îndeletniciri agro-zootehnice. Introducerea unor inovaţii tehnice în agricultură, necesita şi forţe de muncă care trebuia să deţină un mijloc de cunoştinţe. Cultura devenea astfel, în concepţia multor savanţi ai epocii, principalul factor de ridicare a ţărănimii din “civilizaţia uşoară” în care se găsea spre culmile unei civilizaţii formate din ţărani care trebuie să vadă, să înţeleagă, să ştie ce voiesc.

Momentul Dimitrie Gusti este, de asemenea, reprezentativ pentru mişcarea culturală sătească, marele sociolog al românilor fiind preocupat de ridicarea poporului prin cultură, organizând, între altele, monografii rurale cu participarea intelectualilor din sate, în cadrul cărora, tema educaţiei şi culturii populare era prioritară. Participanţii la acţiunile Şcolii sociologice conduse de Gusti acordau o atenţie specifică educaţiei adulţilor, unor manifestări spirituale săteşti în cadrul formaţiilor de teatru local, al şcolilor ţărăneşti, bibliotecilor, muzeelor etnografice, al cercetărilor sociologice şi intervenţiilor în beneficiul comunităţilor ţărăneşti. Fapt semnificativ, Gusti a dezvoltat o teorie potrivit căreia „nimic nu se poate realiza fără aportul ţăranilor înşişi, într-o acţiune care să le respecte tradiţiile şi valorile morale consacrate de-a lungul veacurilor”. Cu multe decenii în urmă, Gusti promova o teorie în deplină concordanţă cu una dintre valorile fundamentale de azi  - dreptul la diferenţă, la specificitate culturală -!

Am redat cele mai importante contribuţii la dezvoltarea sistemului educaţional pentru adulţi din România deoarece considerăm ca fiind fundamentală pentru zilele noastre revalorificarea experienţei din trecut, a triunghiului – Haret (om de şcoală şi politică), Iorga (istoric şi politician) şi Gusti (sociolog şi politician) –  într-o epocă unică, de educaţie a celor mulţi. Datorită contribuţiilor acestor misionari ai culturii şi educaţiei în rândul ţărănimii, satul românesc şi-a câştigat în trecut binemeritatul statut de centru de cultură şi civilizaţie.

Forme şi instituţii tradiţionale de educaţie a adulţilor din mediul rural. Experienţe şi realizări practice

1. Şezătoarea constituie poate cea mai veche şi continuă formă de manifestare culturală, intrată, prin tradiţie, în viaţa satului românesc, fiind declarată în trecut obligatorie (şezătoarea literară), parte integrantă a instrucţiei în şcolile de adulţi. Prin intermediul lor se urmăreau mai multe obiective: ridicarea nivelului cultural al participantelor, realizarea unei activităţi practice de interes economic (împletit, tors, cusut etc.), întărirea spiritului de solidaritate necesar pregătirii atmosferei favorabile unirii ţăranilor în cooperative economice şi în tovărăşii, organizarea plăcută a timpului liber etc. Şezătorile aveau în programul lor şi numeroase elemente distractive şi moralizatoare, manifestări artistice organizate: grupuri vocale şi recitări, teatru sătesc, hore, cântece la diferite instrumente etc. Întocmirea programului era o sarcină a cadrelor didactice, cărora li se recomanda să respecte cerinţele principiului accesibilităţii: “bucăţile care se dau sau care se citesc la şezători trebuie să fie mai întâi de toate pe înţelesul sătenilor”, al gradării: “cele dintâi şezători trebuie să cuprindă numai bucăţi hazlii şi plăcute şi numai cu încetul să se amestece şi câte ceva folositor şi de interes” şi al adaptării la necesităţile locale ale satului, la cerinţele şi preocupările ţăranilor. Astfel că, datorită eforturilor depuse şi bunei organizări, şezătorile au reuşit să adune de la an la an un număr tot mai mare de participanţi. Accentuându-se rolul lor educativ, ele s-au transformat dintr-o formă de organizare a muncii de culturalizare a maselor într-o formă de manifestare a acestei munci (şezătoarea tradiţională).


2. O altă formă specifică de educare a sătenilor a constituit-o cercurile culturale, iniţiate de S. Haret, a căror existenţă se baza pe activitatea desfăşurată de învăţătorii de la sate. Considerându-se că factorii administrativi nu erau în măsură să realizeze ridicarea economică şi culturală a poporului, s-a încredinţat această misiune învăţătorilor, statornicind astfel menirea socială a şcolii.

3. Casa Şcoalelor – instituţie specializată în educaţia adulţilor şi în coordonarea activităţii culturale – a avut o contribuţie importantă la crearea şi dotarea bibliotecilor publice care, în concepţia iniţiatorilor lor, aveau rostul de a mijloci populaţiei rurale legătura cu cartea şi după terminarea şcolii sau a cursurilor de alfabetizare.

4. Bibliotecile săteşti,  cu o vechime milenară, dezvoltate o dată cu evoluţia societăţii, au devenit instituţii generalizate şi cu organizare proprie datorită tot lui S. Haret care, întrevăzând în biblioteci un mijloc eficient de educaţie a populaţiei rurale, a hotărât înfiinţarea lor prin lege. Premisa de la care s-a pornit în proiectarea bibliotecilor populare a constituit-o înapoierea culturală a satelor şi, în special, aceea a întreruperii legăturii de şcoală a ţăranului, fapt care de cele mai multe ori ducea la uitarea celor învăţate. Astfel scopul bibliotecilor populare era de a preîntâmpina această situaţie, dar şi de a pune la dispoziţia ţăranilor cunoscători de carte mijloace pentru continuitatea cunoştinţelor acestora, pentru înălţarea demnităţii şi sentimentelor lor de oameni, pentru a le deschide sufletul pentru frumos, bine şi adevăr, într-un cuvânt de a contribui la ridicarea culturală a populaţiei prin mijlocirea cărţii. Munca educativă a bibliotecilor populare era susţinută de învăţători, preoţi şi alţi intelectuali ai satului. Prin munca lor au luat naştere cele mai multe biblioteci săteşti, s-a îmbogăţit zestrea bibliotecilor, a fost pusă în circulaţie cartea, s-au îmbogăţit formele de muncă prin mijlocirea ei. Trebuie subliniat faptul că, în primele lor faze de manifestare, bibliotecile săteşti erau ambulante.

5. Casele de sfat şi citire constituie primul complex cultural de sine stătător, născut ca urmare a impulsului dat muncii de ridicare culturală a populaţiei săteşti printr-un sistem extraşcolar destinat adulţilor din mediul rural. Constituirea caselor de sfat şi citire era legată de faptul că bibliotecile nu-şi puteau îndeplini menirea lor educativă din lipsă de local. Astfel, adăugându-şi săli de lectură, capătă cu timpul un nou profil în munca de culturalizare şi educare a satului şi anume acela de casă de sfat şi citire. Casele de sfat şi citire au pregătit astfel terenul pentru ceea ce vor fi în viaţa satului, imediat după război, căminele culturale.

6. Căminul cultural a devenit în scurt timp instituţia fundamentală de conducere culturală a satului datorită contribuţiei majore a lui Dimitrie Gusti şi a Şcolii Sociologice de la Bucureşti. Activităţile organizate de această instituţie au reuşit să răspândească în rândul ţărănimii numeroase cunoştinţe, atât prin punerea în circulaţie a cărţii, cât şi prin intermediul conferinţelor, lecturilor organizate în şezători etc. Ele au stimulat totodată activitatea de creaţie, mişcarea artistică, în incinta căminelor culturale evoluând coruri, formaţii de teatru, recitatori, dansatori etc.

7. În scopul modernizării societăţii şi a ridicării culturale a ţărănimii prin educaţie, un rol deosebit de important, alături de celelalte instituţii culturale şi mai ales alături de şcoala propriu-zisă, l-au avut universităţile ţărăneşti înfiinţate în România în perioada antebelică şi interbelică, dar a căror activitate a continuat (în cazul unora dintre ele) până în deceniul cinci al secolului trecut. Scopul educaţiei ce se realiza prin astfel de instituţii adresate ţăranilor adulţi, se definea astfel: acţiunea ce tinde să sprijine, să completeze şi să ducă mai departe activitatea educativă a părinţilor, a şcolii şi bisericii” - subliniindu-se astfel şi rolul foarte important acordat educaţiei permanente încă din acea perioadă. Programul universităţilor/şcolilor superioare ţărăneşti viza o riguroasă alternare a cursurilor teoretice cu activităţile practice: cursurile teoretice se desfăşurau de obicei dimineaţa, iar cele practice (atelier, zootehnie, agricultură, legumicultură, apicultură etc.) după-amiaza. Obiectele de studiu erau, fie de cultură generală (limba română, istorie, geografie, religie, muzică etc.), fie specifice domeniului agricol (creşterea animalelor, medicină veterinară, legislaţie agrară, legea tocmelilor agricole etc.). Pe lângă acestea se mai organizau şi lucrările practice conduse de maiştri recunoscuţi de obştea satului (tâmplari, olari, prelucrători de metale, pentru bărbaţi, sau ţesătorie, croitorie, gospodărie etc., pentru femei).

Unele din aceste instituţii acordau la încheierea cursurilor diplome; erau diplome onorifice, şi ele acreditau, în faţa celorlalţi, că respectivul cursant parcursese alături de profesorii lui o etapă din viaţă, în care învăţase lucruri interesante. În afara diplomelor, alte instituţii acordau cursanţilor şi premii, în obiecte (unelte agricole) şi cărţi de agricultură.  De cele mai multe ori cursurile se finalizau cu o serbare etnofolclorică, în care erau lăudaţi cei mai merituoşi cursanţi.

Cadrele didactice care au predat la aceste instituţii româneşti din perioada interbelică au fost fie din satele sau comunele unde erau organizate (învăţători, preoţi, medici, ingineri agronomi, medici veterinari etc.), fie aparţineau unor instituţii de învăţământ superior, iar în acest din urmă caz, activitatea lor nu era remunerată.

Fiinţarea acestor instituţii de educare a adulţilor din mediul rural s-a bazat pe experienţa ţărilor nordice (Danemarca, Suedia)3, dar s-a căutat, şi în mare parte s-a reuşit adaptarea lor la specificul satului românesc şi la nevoile de cultură ale ţăranului român, acest rezultat fiind rodul unor ample cercetări ale mediului rural, a disfuncţionalităţilor existente în acest univers social, a nevoilor educaţionale ale ţărănimii.

8. Pentru cel ce încearcă să prezinte cât mai complet atmosfera cultural-educativă a satului românesc, îi este cu neputinţă să neglijeze activitatea de creaţie care s-a manifestat cândva cu o vitalitate deosebită. Trebuie amintit aici rolul educativ şi creator al mişcărilor artistice - activităţile unor coruri, echipe de dansuri - care antrenau un număr mare de săteni, constituind una din cele mai largi reţele de răspândire a valorilor în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării.

3”Chestiunea ţărănească” nu era o problemă cu care se confrunta doar ţara noastră. Este ştiut faptul că la începutul secolului al XIX-lea, ţările nordice şi mai ales Danemarca, treceau dintr-o catastrofă în alta, atât în plan politic, economic, cât şi cultural. Se mai poate spune chiar că iniţiatorul mişcărilor culturale din întreaga Europă a fost marele reformator social danez – Grundvig, care a înţeles rolul culturii şi al educaţiei în ridicarea maselor, punând bazele unei şcoli noi, a unei noi educaţii, educaţia poporului, o şcoală a poporului, o nouă pedagogie sociologică a culturii. Şcoala lui Grundvig a înlesnit Danemarcei ieşirea din criza economică şi morală în care se zbătea, reuşind într-un timp scurt să facă din ţărănimea daneză cea mai cultă şi destoinică ţărănime din lume, alcătuind unul din cele mai prospere şi solide state. La noi, N.Iorga şi mai ales D.Gusti, vor cunoaşte experienţa daneză şi vor încerca s-o transpună în formule locale (D.Gusti descrie în “Politica culturii şi statul cultural”, Opere III, vizita lui în Danemarca şi cum a luat la cunoştinţă de la locuitori de importantul rol pe care aceste universităţi le au în viaţa naţională daneză).

Cu aceleaşi valenţe se manifesta cândva şi teatrul nescris. În România nu exista vatră de creaţie populară fără piesă de teatru, plină de forme şi de dinamism, care îşi găsea scena la şezători, hore, nunţi şi în alte ocazii, invitând spectatorii la muncă, la hărnicie, la realizarea frumosului, sau satirizând lenea, necinstea, risipa şi altele.

9. O altă formă interesantă de educaţie specifică ruralului tradiţional, care se înscria mai ales într-un cadru informal, revenea vecinătăţii.  Scopul principal al vecinătăţii era unul de întrajutorare reciprocă între săteni prin aşa-zisele „clăci”. Vecinătatea – după spusele unui bătrân – reprezenta o comunitate de oameni, în rândul căreia nu era obligatoriu să fii înscris. Mai mult, dacă în sat convieţuiau mai multe etnii, fiecare dintre acestea avea o „vecinătate” (exemplu – vecinătatea românilor, a rromilor, vecinătatea maghiarilor). Prin vecinătate localnicii dispuneau de anumite ajutoare atunci când fiecare avea nevoie precum: ajutor material, fizic sau chiar sfat etc. Pentru acestea, sătenii, în fiecare lună trebuiau să dea o sumă de bani stabilită de un comitet al vecinătăţii alcătuit din: preşedinte, 4 – 5 membri şi bătrânul satului.

Pentru a se menţine buna înţelegere, respectul reciproc şi întrajutorarea între membrii vecinătăţii, înainte de lăsarea Postului Paştelui, se organiza o petrecere – numită „Sărbătoarea Împăcării” - care începea cu întâlnirea bărbaţilor acasă la bătrânul satului unde se cânta şi se analizau toate problemele satului.  Apoi avea loc o şedinţă la Căminul Cultural la care participau toţi sătenii. Seara, toţi membrii vecinătăţii participau la o petrecere organizată la căminul cultural.

10. Gura satului (opinia publică) reprezenta, de asemenea, o altă formă educativă sătească care a căpătat, din nevoile satului de a evita degenerarea funcţională,  un caracter instituţionalizat. Era formată, din spusele unui bătrân, din „babe scorţoase” care interpretau orice gest sau cuvânt. Cele mai multe subiecte erau „născute” la diverse întruniri ale sătenilor: la hora satului, cu ocazia clăcilor organizate, la şezători, la târguri de animale, pe şanţuri, la porţile caselor. Gura satului avea, pe de o parte, un important rol de a echilibra moralitatea satului, văzută astfel ca „judecător” al comunităţii rurale („Pentru a nu intra în gura satului, trebuia să fii un bun gospodar şi la locul tău”; „Era o foarte mare ruşine să cazi în gura satului”), iar pe de altă parte, de a ţine sătenii la curent cu cele mai noi ştiri, fie ele pozitive sau negative.

Din puţinele date prezentate mai sus este uşor de descifrat faptul universul educaţional rural era atât de bogat în instituţii şi forme de educaţie datorită mai ales implicării deosebite a agenţilor cu misiuni educative de la sate, care erau reprezentaţi - după spusele bătrânilor – de învăţătorul satului, preot, bătrânul satului şi alţii. Ei reprezentau în trecut „capii satelor”, „cele mai respectate persoane din sat, învăţăturile lor ducând oamenii pe calea cea dreaptă”.

Învăţătorului i s-au atribuit o serie de calităţi: „înţeleptul şi sfătuitorul satului”, „om de vază în sat”, fiind „foarte apreciat şi respectat de ţărani”. El avea un rol deosebit în educarea şi instruirea copiilor, dar aria preocupărilor sale se extindea dincolo de graniţele şcolii, fiind implicat într-o serie de activităţi de educare a populaţiei rurale: educarea sătenilor prin conferinţe şi şezători; organizarea unor cursuri de alfabetizare cu cei care nu ştiau carte; educarea părinţilor pentru buna creştere a copiilor aflaţi încă la o vârstă fragedă; menţinerea tradiţiilor şi promovarea lor în rândul tinerilor.

Preotul, alături de învăţător, reprezenta unul din „capii satului”. Datorită eforturilor lui de menţinere a moralităţii săteşti, de cultivare a credinţei şi de luminare a ţărănimii, i s-au atribuit o serie de calităţi: „om foarte credincios”, „om cult, „sfătuitorul satului”, „avea autoritate şi era respectat”. Pe lângă faptul că era preocupat de educarea întru credinţă a tineretului şi populaţiei rurale, preotul „a avut întotdeauna un cuvânt hotărâtor chiar şi în problemele laice din domeniul obştesc”, fiind interesat de „bunul mers al treburilor obşteşti, de frăţie şi comuniune între oameni”. Nu a fost uitat de către bătrânii satelor şi rolul preotului de „judecător al comunităţii săteşti”, impunând reguli de morală, de bună comportare.

Bătrânul satului - „cel mai ştiutor om al satului”, un fel de „înţelept al satului” - datorită calităţilor sale morale şi intelectuale (chiar dacă avea doar 4 clase) era considerat unul dintre educatorii sau chiar „capii satului”, „respectat fiind cu sfinţenie”.

Ca sfătuitor al sătenilor orienta anumite activităţi agricole ale locuitorilor. Era considerat şi judecător al satului – „judeca delictele comise după legi nescrise, dar pe care oamenii le respectau cu sfinţenie”, dar şi educator al bunei cuviinţe. Se ocupa şi de educarea maselor prin alfabetizare – „era un ţăran mai dezgheţat care ştia să scrie şi să citească şi care, datorită acestor calităţi, a devenit învăţător în sat”, fiind şi propagator al educaţiei medicale în rândul ţărănimii – „avea cunoştinţe de medicină umană şi veterinară”
Era un priceput în toate – „Decât codaş la oraş, mai bine în satul tău fruntaş” – fapt pentru care este pomenit şi astăzi de bătrânii satelor.

Aceste spirite misionare au reuşit să realizeze o muncă de educare stăruitoare, au fost optimiste şi au avut încredere în puterea de educare şi înălţare spirituală a sufletului ţărănesc; au fost adevărate modele în acţiunea de luminare a ţărănimii prin cultură şi educaţie.

BIBLIOGRAFIE

    * Cîmpean, E.A. (2005), Instituţii rurale de educaţie, Cluj Napoca: Editura Risoprint
    * Miftode, V. (2003), Tratat de metodologie sociologică, Iaşi: Editura Lumen;
      Şoitu, L. (coord.) (2003), Instituţii de educaţie a adulţilor. Atribuţii şi competenţe, Iaşi: Editura Spiru Haret
    * Jens, A., Fahey, T. (2004), Perception of Living Condition in an Enlarged Europe, Foundation for the Improvement of Living and Working Condition, Luxembourg
    * Soitu, L., (coord.) (2003), Institutions of Adult Education. Specifics and characteristics. Iaşi: Spiru Haret Publishing House
      ***Census of the population and the residences from 18th March 2002, INS, 2003
      ***Conditions of life of the population in Romania, INS, 2004
      ***Anuarul statistic al Romaniei, INS, 2004

Conf. univ. dr. Elena-Adriana Tomuleţiu
Universitatea „Dimitrie Cantemir” din Tîrgu-Mureş

Vezi alte articole scrise de conf. univ. dr. Elena-Adriana Tomuleţiu