Motivația ca parte a procesului instructiv - educativ

A  educa și a instrui sunt termeni pe care i-am putea numi sinonime aproximative, ceea ce înseamnă că în mare vizează aceleași aspecte, adică acela de a produce printr-o serie de metode învățarea, dar și de a modela personalitatea celui ce învață. Dacă de primul se ocupă mai mut instruirea, educația vizează și formarea atitudinilor și aptitudinilor, a sentimentelor, a caracterului, de aici necesitatea conceptului de proces instructiv-educativ. Instruirea se realizează prin învățare, iar aceasta la rândul ei e definită și din prisma factorilor ce o influențează: factori interni și factori externi.

 

De cele mai multe ori motivația este înscrisă în categoria factorilor interni, mai exact a factorilor psihoindividuali, însă nu ne putem rezuma aici, întrucât motivația își are aliații săi în rândul factorilor externi. Educația nu poate opera cu unități de măsură exacte, ea reprezintă un ansamblu complex de conținuturi, mijloace și metode între care există relații de interdependență. ..mie personal îmi place să-mi imaginez acest proces ca un fel de joc de domino. Ne-am putea opri asupra definiției motivației, a tipurilor de motivație, însă cred că ar trebui sa fim mai degraba pragmatici, să privim în jur și să găsim soluții pentru a-i motiva pe elevi.

 

Dacă în urmă cu ani buni, îndemnul: „ai carte, ai parte” era unul funcțional, dacă părinții răbdau foame doar pentru ca scumpul lor odor să meargă  la facultate să se facă om, în societatea de consum toate aceste elemente s-au risipit ca  aburul de după ploaie. Ce anume trebuie făcut pentru a motiva elevii? Ce mai trebuie făcut? Să presupunem că s-ar rezolva și problema conținutului manualelor, că acestea nu ar mai fi supraîncărcate.

Ar rămâne doar un conținut bine ales, prezentat într-o manieră atrăgătoare, și care permite studiul aprofundat elevilor interesați. Ar fi oare aceasta o soluție prin care elevii pot fi motivați? Sau, să mai detaliem scenariul: profesorii folosesc suporturi tehnice în activitatea de predare, accentul este pus nu pe activitatea de predare, ci pe modurile în care elevul învață, evaluarea se bazează mai mult pe schițe, proiecte ale elevilor decât pe teste. Vor fi motivați elevii  într-un astfel de context? Sincer mi-e teamă că nici așa elevii (fac referire în special la elevii de liceu) nu vor fi motivați. Poate dacă s-ar produce schimbări majore de genul posibilității de a alege un anumit număr de discipline pe care ar dori să le studieze, situația s-ar îmbunătăți... s-ar putea ca în felul acesta unii dintre elevi să-și descopere „chemarea”. 

 

Sau poate măcar dacă mediul universitar ar mai avea prestigiul de odinioară, liceenii și-ar mai da osteneala știind că la sfârșitul celor patru ani de liceu îi va aștepta cea ce și-au dorit cu adevărat. Doar că-i așteaptă o nouă dezamăgire...

 

Însă nu numai elevii sunt demotivați, ci și cadrele diactice. Și nu e vorba de latura materială a meseriei, căci un zâmbet de recunoștință, satisfacția de a ști că ai făcut un bine, că cineva te va ține minte sau te va pomeni vreodată, fie și doar întâmplător, nu se cumpără cu bani. Lipsa de motivație a elevilor, în combinație cu lipsa de deferență față de cadrele didactice, și nu numai, face ca până și cel mai răbdător profesor să-și ia tălpășița... Sau dacă nu, va sta resemnat la catedră, dându-i dreptate părintelui emancipat devreme pentru care nota 9 obținută de scumpu-i odor e luată pe nedrept.

 

Sau poate că totul e o conspirație a societății de consum: câțiva elevi vor ajunge deosebiți, adulți cu o personalitate puternică și o cultură solidă, în timp ce marea majoritate se va afunda într-o mediocritate ușor de manipulat... Ceva e putred... ca in Danemarca lui Hamlet.

Bibilografie:

Voiculescu, Elisabeta et al, Psihopedagogie, Alba Iulia: Ed. Aeternitas, 2006

 

 de Corina Roșca, profesoară de limbă engleză