Cum să îngrijim un animal de casă

Nu am să fac pe marea cunoscătoare în ceea ce priveşte universul animalelor de companie... informaţii ne furnizează internet-ul, cei de la magazinele speciale, veterinarii şi, evident, propria noastră experienţă. Însă am să fac pe marea cunoscătoare în ceea ce priveşte afirmaţia că un animal de casă poate schimba un om, fie el adult sau copil, schimbare produsă nu atât de firul afectiv ce se va stabili între cele două fiinţe, ci de responsabilităţile pe care „îngrijirea” un animal de casă le implică. Un animal de casă nu e o jucărie, nu e nici „ceva” cu care ne jucăm vreo câteva zile până ce ne plictisim, şi-apoi gata... Un animal de casă - fie el un hamster, o pisică, un câine, un peştişor, o broscuţă - trebuie îngrijit, adică trebuie curăţat şi nu e întotdeauna chiar atât de plăcut.

Aveţi grijă ceea ce vă doriţi. Iar dacă animalul a fost achiziţionat ca urmare a dorinţei prichindelului din casă, s-ar putea ca lucrurile să fie şi mai complicate. Mulţi recomandă încredinţarea absolută a animalului în mâinile copilului (asta dacă el a ţinut morţiş să aibă un anumit animal), scopul fiind ca acesta să înveţe pe propria-i piele conceptul de „responsabilitate”,  însă ştim cu toţii că „lecţia despre responsabilitate” durează destul de puţin. Tocmai de accea, afirmaţia de genul: „e responsabilitatea ta”, va trebui înlocuită cu expresii de genul: „îl vom îngriji cu rândul: o săptămână eu, o săptămână tu...” astfel încât copilul nici nu va fi constrâns, dar nici nu va şoma.

Deşi ideea de a ţine în casă un câine sau o pisică e absolut inimaginabilă pentru destul de multe persoane, ea poate avea totuşi avantaje extraordinare, mai ales în cazul copiilor ce suferă de depresii uşoare sau au probleme legate de încrederea în sine. Aşa că poate, cu gândul la copii, unii părinţi vor face şi un astfel de sacrificiu.

Aproape toţi părinţii ştiu, chiar dacă le e greu să şi aplice în practică, că nu e bine să răsfeţi copilul. La fel se întâmplă şi cu un animal de casă... Ar fi păcat să devenim stăpânii unor pisici obeze sau unor câini ce nu mai ştiu ronţăi un os sau o coajă de pâine, produsele speciale făcând parte din dieta lor zilnică. Ar trebui totuşi să ne gândim la copiii din Africa cărora două conserve de Pedigree le-ar salva viaţa. Aş vrea şi eu să cred că propoziţia de mai sus e doar rodul imaginaţiei, menită să placă cititorului, însă mă tem că are „ambiţia” realului.

Articol scris de Corina David